Dansînd cu fantomele analogicului - o elegie a tangibilului

Trăim, fără doar și poate, sub dictatura imaterialului. Într-o eră a digitalului aseptic, în care „norul” (acest cloud omniprezent și omnipotent) a înghițit cu o lăcomie gargantuescă întreaga noastră memorie culturală, a deține fizic un obiect purtător de conținut pare un gest de o desuetudine aproape barbară. Sîntem, după cum se vede, cetățeni ai fluxului continuu, abonați la o realitate lichidă, unde „a poseda” a devenit sinonim cu „a te împovăra”, iar „a accesa” este noul „a fi”.

Și totuși, în ciuda acestei hegemonii a streaming-ului și a dematerializării, asistăm la o recrudescență bizară, aproape contraintuitivă, a ceea ce am putea numi „arheologia domestică”. Nu mă refer aici doar la moda hipsteresc-ironică de a cumpăra viniluri scumpe pe care nu le ascultă nimeni (folosite, adesea, ca simple elemente de recuzită într-o mise-en-scène socială menită să valideze un intelect subțire), ci la o nevoie mult mai profundă, viscerală, de a simți din nou fricțiunea realității. O nostalgie a imperfecțiunii.

Oare ne poate fi dor de o tehnologie? Mă îndoiesc. Nimeni nu plînge realmente după calvarul de a derula o casetă cu creionul hexagonal (deși gestul a căpătat valențele unui ritual masonic pentru generația mea) și nici după „puricii” care invadau ecranul televizorului cînd antena nu era orientată către un azimut mistic. Nu tehnologia ne lipsește, ci ritmul pe care ea îl impunea existenței noastre. Obiectele retro – caseta VHS, discheta, telefonul cu fir răsucit ca un ADN din plastic, bătrînul pick-up – nu erau doar niște vehicule de informație, ci gardieni ai timpului, instanțe fizice care cereau răbdare, prezență și, mai ales, un soi de reverență tactilă.

În universul analogic, trebuia să te ridici din fotoliu pentru a întoarce discul. Trebuia să aștepți, cu o anticipare aproape erotică, să se deruleze banda magnetică pînă la melodia preferată. Exista un „înainte” și un „după” al consumului cultural, o ceremonie a pregătirii care astăzi, în epoca gratificării instantanee și a dopaminării ieftine, a dispărut cu desăvîrșire. Astăzi nu mai ascultăm muzică, o consumăm. Nu mai vizionăm filme, facem binging. Totul a devenit o pastă omogenă, un zgomot de fond al singurătății noastre hiperconectate.

Cronica unei morți (ne)anunțate a intimității

Poate cel mai grăitor exemplu al acestei mutații antropologice este moartea telefonului fix. Îmi amintesc cu surprinzătoare claritate aparatul bej, greoi, care trona pe măsuța din holul apartamentului părinților mei, un veritabil totem al comunicării sincrone. Spre deosebire de smartphone-ul actual – această proteză digitală care ne izolează în bule ermetice –, telefonul fix era un organ comunitar. Cînd suna, suna pentru toată casa. Răspunsul era un act de curaj, o loterie. Nu existau filtre, nu exista Caller ID, nu exista posibilitatea de a ignora elegant interlocutorul pretinzînd că „nu ai văzut mesajul”.

Mai mult, firul acela spiralat, care inevitabil se încîlcea într-un nod gordian imposibil de combătut, delimita un perimetru fizic al intimității. Erai legat de aparat, ca un cîine de un țăruș invizibil, obligat să porți conversația în văzul și auzul familiei. Paradoxal, acea lipsă de intimitate ne făcea mai prezenți, mai autentici. Astăzi, sîntem liberi să vorbim de oriunde, dar parcă nu mai avem nimic important de spus. Ne ascundem în spatele emoji-urilor, aceste hieroglife ale neputinței verbale, și lăsăm autocorectul să ne dicteze emoțiile.

Zgomotul alb al memoriei

Permiteți-mi o scurtă divagație anecdotică, o „felie de viață” decupată din preistoria anilor ’90. Aveam vreo 10 ani și tocmai pusesem mîna, prin complexa rețea a trocului de cartier (două reviste Pif – dacă mi-aduc bine aminte – și o casetă Queen la schimb), pe o copie piratată a filmului Terminator 2, pe care niște colegi protoinfluensări îl văzuseră deja. Caseta VHS era un obiect obosit, o carcasă neagră, anonimă, cu eticheta dezlipită, care trecuse prin atîtea aparate video încît banda magnetică devenise un palimpsest al uzurii. Acum sînt aproape convins, de altfel, că acea bandă mai cochetase cu multe alte „remagnetizări” pînă atunci, ba chiar parcă-mi amintesc că unele frînturi din cadavrele altor filme nu se sfiau să mai icnească periodic, ca acea milisecundă porno pe care o edita Tyler Durden în Fight Club.

Îmi amintesc ritualul introducerii acelei „cărămizi” în videoplayer-ul Akai al familiei. Zgomotul mecanic, acel clanc-bzzzt satisfăcător al înghițirii casetei, era preludiul unei călătorii. Dar tragedia a lovit la mijlocul filmului. Imaginea a început să sară, sunetul s-a transformat într-un mormăit subacvatic, iar pe ecran au apărut mult temutele dungi orizontale ale morții: tracking-ul o luase razna. Într-o panică totală, am apăsat butonul Eject, dar aparatul, într-un gest de sfidare tehnologică, a refuzat să coopereze. Banda se agățase.

A urmat o operațiune de microchirurgie impulsivă și disperată. Cu capacul desfăcut, înarmat cu o șurubelniță (și o răbdare pe care, din ziua aceea, n-am mai fost capabil să o regăsesc), am extras banda mototolită din măruntaiele mașinăriei. Am netezit-o centimetru cu centimetru, am rulat-o manual la loc și am lipit ruptura cu o bucățică de scotch fin, transparent.

Filmul, evident, a fost compromis în acea zonă. De fiecare dată cînd îl revedeam, preț de cinci secunde, Arnold dispărea într-o furtună de purici și distorsiuni audio, pentru ca apoi să reapară, triumfător. Dar ceva minunat s-a întîmplat. În loc să-mi știrbească experiența, acea cicatrice, acel glitch analogic, a devenit pentru mine parte din film. Era amprenta mea, dovada că interacționasem fizic cu obiectul artei. Era o imperfecțiune care atesta realitatea experienței. Și, în sufletul meu, mă mîndream cu ea.

Refugiul în tactil

Astăzi, un fișier .mkv sau un stream de Netflix e, tehnic vorbind, perfect – o copie identică a originalului, imună la degradare, imună la timp. Și totuși, sterilă. Îi lipsește aura benjaminiană, îi lipsește istoria.

Nostalgia noastră pentru aceste tehnologii vetuste nu este, cred eu, un refuz al progresului. Nu sîntem (neapărat) niște luddiți rătăciți printre servere. E mai degrabă o formă de rezistență în fața efemerului, o încercare de a reintroduce greutatea în ecuația vieții. Vrem să simțim că deținem controlul, chiar dacă acest control se rezumă la a așeza, cu grijă, acul pe un disc de vinil, așteptînd acea secundă de liniște „murdară”, acel pîrîit cald dinaintea primei note, care ne asigură că sîntem încă vii, încă aici, și nu doar niște avataruri rătăcite în Marele Algoritm.

Poate că, pînă la urmă, adevărata definiție a umanului rezidă tocmai în aceste ritualuri ale imperfecțiunii, în capacitatea noastră de a găsi frumusețea în zgomotul de fond, în banda care se agață și în firul care se încurcă. Restul e doar informație. Iar informația, așa cum bine știm, nu ține de cald.

Dominic Negrici este lector universitar la ASE. Își trăiește viața ca pe o casetă audio veche: cu puțin zgomot de fond, cîteva întreruperi și (mereu) cu teama că i se termină bateriile exact la refren.