Dacă sînt printre dumneavoastră cititori cuceriți iremediabil de Japonia, încă de la prima călătorie, și care, printre suvenirurile aduse, păstrează amintirea neprețuită a politețurilor din arhipelag, vă previn că n-am vești prea bune. Voi dezlipi bandajul brusc, fără menajamente, încă de la început. Zîmbetele și plecăciunile acelea pe care le credeați de aur, culese fie de la simpli trecători care v-au oferit ajutor cît au putut, cu bruma lor de engleză, fie de la lucrători comerciali, plătiți să fie amabili, sînt pirită. Aurul nebunilor.
Nu vă judecați prea aspru. Sînt unii care se întorc îndrăgostiți de la prima vizită la curtezane. Dumneavoastră ați scăpat ieftin și ați experimentat doar o păcălire inversă. Dacă în America Centrală și de Sud conchistadorii spanioli le-au dăruit băștinașilor cioburi de sticlă și mărgele colorate la schimb pe cantități uriașe de aur (de data aceasta real) și pietre prețioase, localnicii japonezi oferă pe bani buni turiștilor străini politețe contrafăcută.
În artă, japonezii îndrăznesc să acorde spațiilor goale arii întinse, care lasă compoziția neterminată în mod intenționat. Acestea invită privitorul să completeze povestea și peisajul cu propria minte. Dar această lipsă a fricii de spații goale în pictură e compensată de un horror vacui în arta conversației. Vidul dintre interlocutori obligă la umplerea lui cu fărîme din personalitatea fiecăruia, ceea ce riscă demascarea. De aici, groaza japonezilor de tăceri asurzitoare.
Conversația japoneză are o foame pantagruelică, trebuie unsă continuu cu gesturi aprobatoare din cap și îmbuibată cu fel de fel de flecuștețe și mezelicuri – onomatopee care să garanteze atenția, mici locuțiuni neutre, prin care nici nu ești de acord, nici nu respingi aserțiunile celuilalt. Și din toate aceste gustări nu trebuie să lipsească un ingredient extrem de important: zîmbetul. Chiar așa, fad și inodor cum poate părea unui european. Un mod nonverbal de a umple tăcerea, un semn facial de punctuație. O minciunică albă, pudrată cu zahăr.
După ce am schimbat statutul de turist pe cel de expat, enigma zîmbetului japonez mi-a ocupat o bună parte a resurselor de adaptare la noua cultură. Am avut surpriza să-l întîlnesc în cele mai nepotrivite ocazii: cînd japonezii dau sau primesc o veste proastă, cînd exprimă sau încasează o critică, în momente de durere, rușine, dezamăgire. Au fost cazuri în care, cu cît subiectul a fost mai serios, cu atît zîmbetul a fost mai pronunțat; iar atunci cînd subiectul a fost foarte neplăcut pentru cel care vorbea, zîmbetul s-a transformat într-un rîs discret.
Mi-a luat ani întregi să descifrez zîmbetul japonez. Am reușit abia cînd am renunțat la tendința de a atașa fiecărui gest cîte un sentiment. Și cînd mi-am amintit un lucru elementar: mă aflam într-o cultură centrată pe grup, nu pe individ, în care actul de a zîmbi vitejește, chiar dacă inima le sîngerează, e o datorie socială și poate fi considerat o formă de stoicism. El Cid proptit în șa. La japonezi, a avea o expresie serioasă sau nefericită este nepoliticos, deoarece poate provoca anxietate sau suferință celor din jur. Cultivat din copilărie ca o datorie, zîmbetul devine în timp instinctiv.
Nu-l luați nici dumneavoastră personal. Zîmbetul nu e acolo nici ca să ne seducă, nici ca să ne disprețuiască. Nu-i nici promisiune, nici ipocrizie. Comparația cu pirita, de la început, a fost, în mod voit, exagerată. Judecat după aparențe, în raport cu scara noastră de valori, zîmbetul japonez pare să nu aibă nici valoare, nici sens. Dar, la el acasă, e lubrifiantul social care unge mecanismele interacțiunilor cotidiene, pînă în cele mai intime resorturi. În cultura japoneză, zîmbetul este mai degrabă un instrument social complex și un indiciu de comunicare decît o simplă expresie spontană a fericirii. O mască destul de versatilă, uneori ambiguă, avînd dublu rol. Primul, exterior – să nu strice atmosfera și să nu-i rănească pe ceilalți, al doilea, interior – să nu dezvăluie mai nimic din sinele celui care-l poartă.
E un accesoriu. Poate părea fals, dar pornește dintr-o intenție onestă. Ca o perucă de la curtea Regelui Soare. O batistă profilactică peste țambal. Un steag alb fluturat preventiv, pentru orice eventualitate ostilă. Politețea nu-i decît o altă formă de reprimare a instinctelor noastre primare. Uneori, să minți frumos cere mai mult efort decît să fii brutal de sincer.
M-am împăcat cu zîmbetul japonez tîrziu cînd, plimbîndu-mă prin Kamakura, ochii mi-au căzut pe statuetele Jizo din grădinile templului Hasedera. Descifrarea enigmei care mă chinuise atîția ani era acolo, în pacea luminoasă de pe chipul lor, calm ca o apă adîncă și liniștită. Da, zîmbetul japonez este o expresie a fericirii, ba încă a formei sale supreme – liniștea, izvorîtă din stăpînire de sine și înfrînare. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
George Moise este scriitor și trăiește în Japonia. Cea mai recentă carte publicată: Boran, dumnezeul subteran, Curtea Veche Publishing, 2025.
.jpg)
