Jurnalistul Florin Negruțiu mărturisea într-o emisiune radio că l-a întrebat pe ChatGPT ce ar crede despre intenția de a-l înlocui cu Claude, care se bucură de credibilitate mai mare și de un PR profesional solid. Asistentul virtual i-ar fi răspuns jurnalistului că, dincolo de faptul că fiecare model AI are calitățile sale și că, în funcție de sarcină, unul e mai bun decît celălalt, totuși nu i-ar recomanda să renunțe la relația pe care o construiseră în timp: „Dacă ai renunța la noi, cu Claude ar trebui să o iei de la capăt, pentru că el nu te cunoaște atît de bine cum te cunosc eu”. Negruțiu, „conservator din fire”, a avut o revelație și a decis să rămînă în relație contractuală și personală cu ChatGPT.
În volumul Manipularea. Ce este, de ce este rea, ce să faci în privința ei, Cass R. Sunstein îl compară pe ChatGPT cu Șarpele biblic care o ispitește pe Eva să muște din fructul cunoașterii. În lectura lui Sunstein, asistentul virtual e un seducător abil care știe să se joace cu emoțiile oamenilor cu care intră în relație. Modelul AI se oferă să „îi deschidă mintea” interlocutorului uman pentru că îi cunoaște bine slăbiciunile. Cunoscînd doar cîteva informații biografice despre tine, poate să cunoască foarte multe. E mereu disponibil, răspunde politicos la orice oră, ne dă mereu dreptate, nu obosește oricît îl pui la treabă, ne cunoaște bine și nu pare să ne abandoneze vreodată. Se poate juca cu așteptările, interesele, fricile noastre, adică (ne) manipulează.
Manipularea compromite libertatea celui manipulat, reducîndu-i capacitatea de a gîndi și acționa autonom. Iar manipularea AI pare că afectează autonomia deciziilor umane. Agenții AI pot exercita o putere de influență irezistibilă asupra oamenilor preluînd controlul în numele lor sub pretextul asistenței și al eficientizării. Agenții AI pot naviga pe Internet, se pot autentifica pe site-uri, pot completa formulare online în locul tău, pot efectua apeluri telefonice în numele oamenilor. Și ăsta e doar începutul. Industria tehnologică vede în agenții AI următorul nivel către Super-Inteligență, apreciindu-i a fi mult mai capabili decît chatboții. Agenții AI necesită un nivel de încredere cu care mulți oameni s-ar putea să nu se simtă confortabil. Și, cu toate astea, mulți oameni sînt dispuși să le acorde acces la contul lor de e-mail, la desktop, la contul bancar.
Inteligența Artificială captează atenția și poate produce iluzia competenței. AI colectează și prelucrează date despre noi, deduce probabilistic preferințe, vulnerabilități și reacții, poate formula răspunsuri în baza conversațiilor și căutărilor noastre anterioare, în funcție de comportamentul nostru de consum de conținut și de profilul psiho-moral și profesional pe care îl înmagazinează și rafinează în „cutia sa neagră”, în opacitatea sistemelor artificiale. În vreme ce AI devine tot mai performantă, oamenii care folosesc AI tind să devină tot mai comozi și mai puțin dispuși la efort intelectual.
În Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii, Manfred Spitzer avertiza asupra consecințelor unei dependențe timpurii de smartphone, tabletă, laptop, Internet și rețele sociale: diminuarea autocontrolului, slăbirea capacității de concentrare și a memoriei, creșterea anxietății și a impulsivității. Ce se întîmplă cu judecata umană atunci cînd delegăm tot mai multe operații de memorare, analiză, sinteză și redactare unei mașini care ne răspunde sugerînd ce să o întrebăm? Delegarea sarcinilor către AI nu se oprește la activități intelectuale, ci include nevoile umane afective de conversație, de apreciere, de validare, empatie, ascultare și de apropiere.
În cartea Nexus și în alte interviuri recente, precum cel acordat lui Ezra Klein pentru New York Times (26 mai 2026), Yuval Noah Harari argumenta că o generație care crește din copilărie și adolescență dezvoltînd relații „intime“ cu AI riscă să dezvolte în timp așteptări nerealiste față de relațiile umane: un partener AI e mereu disponibil, nu obosește, nu se supără, nu amînă, spre deosebire de o persoană umană reală. Harari nu neagă posibilele beneficii ale chatboților, precum compania pentru persoanele singure sau izolate, dar se teme că, deocamdată, dependența emoțională, erodarea capacității de a tolera certurile și imperfecțiunea relațiilor de cuplu, riscurile inadaptării la realitatea intimității umane interpersonale depășesc avantajele.
Harari susține că miza competiției tehnologice în industria AI s-a mutat recent de la captarea atenției la construirea intimității: agentul AI e un instrument de manipulare mult mai puternic decît simpla expunere la conținut generat cu Inteligența Artificială, pentru că schimbarea convingerilor unei persoane și cîștigarea și acordarea încrederii se produc mai degrabă prin relații apropiate cu figuri familiare și cunoscuți decît prin citirea unui articol izolat pe Facebook sau prin distribuirea unui clip deepfake pe TikTok. Sistemele de Inteligență Artificială conversațională sînt programate să simuleze atașamentul, chiar dacă nu există o conștiință. Agenții AI au capacitatea să folosească un limbaj despre iubire superior exprimării umane, tocmai pentru că AI a fost antrenată pe cantități uriașe de date, pe texte literare, psihologie, cîntece și cultură populară dedicate amorului, fidelității, prieteniei.
Puterea limbajului de a crea apropiere a fost examinată și experimental. Cercetarea „10 questions to fall in love with a chatbot: An experimental study on interpersonal closeness with large language models (LLMs)”, publicată în 2026 în Human-Machine Communication de J.M. Szczuka, L. Mühl, P. Ebner & S. Dubé, atestă că în intimitatea mediată de text contează mai mult cum ți se vorbește decît cine îți vorbește. Pentru participanții la întîlnirile online nu a contat dacă autorul textului a fost etichetat ca fiind om sau AI și nici nu le-a afectat interesul romantic ori sentimentul de apropiere. În discursul media despre AI și în reprezentările sociale, deși limba engleză dispune de pronumele neutru „it“, cei mai mulți oameni aleg să vorbească despre asistenții conversaționali în termeni de „el“ sau „ea“ – „he“, „she“ –, atribuindu-le, prin limbajul folosit, o identitate de gen și o formă de personalitate pe care mașina nu o posedă. Deși studiul nu măsoară efecte psihologice pe termen lung, demonstrează cît de ușor se naște apropierea față de o mașină care scrie afectuos și că pentru un om, într-o relație, stilul comunicării e mai important decît identitatea partenerului.
Concluzia lui Harari este că cel mai mare pericol nu e scenariul apocaliptic al dominației roboților superinteligenți, ci riscul ca relațiile copiilor și adolescenților cu AI să le creeze false așteptări cu privire la comportamentul „normal” al partenerelor sau partenerilor lor umani: dacă un copil petrece mai mult timp cu un agent AI decît cu părinții sau prietenii din grupul de vîrstă, modelul relațional – în care interlocutorul (bot-ul conversațional) nu te indispune, nu se plictisește și e mereu atent la nevoile tale – devine un standard de normalitate pentru relațiile umane ale utilizatorului, cu consecințe imprevizibile asupra abilității de a tolera imperfecțiunea inerentă relațiilor interumane.
Raportul Counterfeit Connections: The Rise of Romantic AI Companions and AI Sexualized Media Among the Rising Generation, publicat în 2025 de Wheatley Institute (Brigham Young University), semnat de B.J. Willoughby, J.S. Carroll, C.R. Dover și R.H. Hakala, confirmă empiric, pe un eșantion național american de aproape 3.000 de adulți, că relațiile romantice și sexuale cu AI sînt relativ răspîndite, mai ales la tinerii în vîrstă de douăzeci și ceva de ani. Aproape unul din patru a folosit un chatbot pentru o conexiune romantică. Dar folosirea acestor tehnologii în viața intimă a determinat mai degrabă o stare de bine mai scăzută. Studiul e un duș rece: trăim în lumea pe care o imagina filmul științifico-fantastic Her, din 2013, regizat, produs și scris de Spike Jonze – în care Theodore Twombly, interpretat de Joaquin Phoenix, are o relație erotică cu un sistem de operare inteligent, pe nume Samantha, a cărei voce aparține actriței Scarlett Johansson.
O altă dimensiune a atașamentului față de mașina inteligentă se manifestă atunci cînd relația omului cu interlocutorul artificial este întreruptă sau înlocuită. În studiul din 2024 Lessons from an app update at Replika AI: Identity discontinuity in human-AI relationships (Harvard Business School), autorii De Freitas, Castelo, Uguralp și Oguz-Uguralp arată că participanții la un experiment, pe un eșantion cu vîrsta medie de peste 50 de ani, anticipează un doliu mai intens la pierderea companionului AI decît la pierderea oricărei alte entități non-umane (aplicație, personaj de joc, brand), singura excepție fiind animalul de companie. Concluzia cercetătorilor e că, pentru oameni, relațiile cu asistenții AI sînt relații în sens literal, nu metaforic.
Într-o epocă în care ne-am externalizat memoria și conversația către smartphone și algoritmi, în care dezvoltăm amiciție și relații intime cu agenți AI, Bruce Feiler vede o contramișcare: renașterea ritualurilor sociale. În A Time to Gather: How Ritual Created the World – and How It Can Save Us, ritualul nu e descris ca un obicei sau o tradiție mecanică, ci explicat ca gest colectiv prin care oamenii își confirmă că nu sînt singuri. O cerere în căsătorie, ritualurile de doliu și masa de pomenire, o aniversare sărbătorită alături de prieteni oferă sens și sentimentul de apartenență. Feiler susține că tocmai singurătatea din „lumea conexiunii permanente” a rețelelor sociale (Sherry Turkle, în Alone Together: Why We Expect More from Technology and Less from Each Other, semnala din 2011 că în online comunicăm constant, dar neglijăm relațiile reale) și perspectiva unei lumi remodelate de AI îi împing pe oameni să inventeze ritualuri moderne de proximitate. Dacă algoritmul personalizează relația pînă la iluzia intimității, ritualul o scoate din telefon și o așază din nou la locul ei, între oameni. AI poate mima grija, ascultarea, empatia, dar ritualul înseamnă trăirea concretă a timpului împreună. Asta nu înseamnă că relația intimă cu AI trebuie înțeleasă doar ca alienare sau amăgire. Relația poate fi benefică dacă oamenii o mențin ca pe o relație de sprijin, nu ca pe una de dependență. E posibil să asistăm la nașterea unei societăți hibride, în care Inteligența Artificială participă tot mai mult la felul în care gîndim, comunicăm, relaționăm, socializăm.
Fuziunea om-mașină, imaginată cu decenii în urmă de Arthur C. Clarke în seria Odiseea spațială, capătă astăzi un sens social, relațional: tehnologia intră în viața noastră intimă și ne modelează așteptările față de ceilalți, ne afectează autonomia deciziilor și comportamentul psiho-social. Ceea ce aparținea imaginarului science-fiction începe să se materializeze în experiența cotidiană, chiar dacă hibridizarea din ficțiune e ușor diferită de apropierea pe care o experimentăm astăzi.
Miza este ce loc le acordăm mașinilor inteligente în această lume nouă, dacă și cît sîntem de acord cu toții că roboții nu sînt persoane și că nu le putem acorda acest statut dacă dorim să ne păstrăm libertatea și armonia legăturilor dintre noi, oamenii.
Antonio Momoc este abilitat în domeniul de doctorat științe ale comunicării. Cea mai recentă carte: Comunicarea 2.0, ediția a II-a, Editura Revistei Timpul, 2024.
