În era mass-media tradiționale, a printului, radioului și televiziunii, comunicării politice i se reproșa că funcționa în logica seducției colective. Liderii charismatici se adresau unui public eterogen, de masă. Elitele politice și jurnalistice aveau acces la microfon, într-o piață ori într-un studio radio sau TV. Cei care controlau canalul de comunicare puneau în dezbatere teme de interes general, iar publicul național, sedus prin retorică și charismă, consuma conținutul media – print, radio, TV – ca o experiență colectivă majoră.
În regimurile liberale și democratice, seducția mediatică implica rivalitate, expunere, repetiție, oratorie, prezență, vizibilitate, media coverage. În era presei tipărite, cititorul de ziare putea accepta, colporta, respinge mesajul, comenta titlurile în „poiană” împreună cu alții, avea timp de distanțare și de gîndire lentă, în sensul lui Daniel Kahneman. Propaganda și manipularea au funcționat prin controlul total al mijloacelor de comunicare în masă de către puterea de stat, prin cenzura editorială, abia atunci cînd mediile au fost controlate de puterea politică autoritară, comunistă sau nazistă. Goebbels a dovedit că cine controlează mediile de informare controlează narațiunile politice: a adus aparatul radio în casele germanilor, transformîndu-l într-un instrument de propagandă cotidiană și de uniformizare a imaginarului public.
Statul-spectacol al lui R.-G. Schwartzenberg, în sensul consacrat de teoria societății mediatizate, nu elimina libertatea de alegere, ci dimpotrivă, star-sistemul face din alegeri un show și îl pune în scenă. Publicul general era sedus de actorii politici prin cuvinte, sunet și imagine, dar nu complet capturat. Chiar și în interiorul spectacolului mediatic al dezbaterilor electorale rămînea un spațiu de distanță critică, o marjă de interpretare, un timp pentru parcurgerea și procesarea mesajului. În cazul celebru John F. Kennedy vs. Richard Nixon, cei care au urmărit dezbaterea la televiziune au văzut în Kennedy un cîștigător charismatic, în timp ce ascultătorii de radio l-au perceput pe Nixon ca fiind mai convingător. Mediul influența percepția, dar alegerea rămînea a celui care privea sau asculta.
În știința politică, influența este o formă a puterii politice necoercitive. Pierre Clastres o descrie ca pe o versiune soft de putere, spre deosebire de puterea constrîngătoare weberiană care poate recurge la forță dacă nu i te supui. În psihologia socială, de la Robert Cialdini știm că oamenii pot fi convinși nu doar prin argumente, ci influențați prin simpatie, atractivitate, complimente sau rezonanță emoțională. Seducția are astfel o dimensiune pozitivă: poți fi atras prin onestitate, încîntat și sedus prin compatibilitate de valori, plăceri, preocupări. Dar acest mecanism de influență poate fi încărcat negativ: prin folosirea calculată a farmecului pentru a obține un beneficiu. Totuși, în ultimă instanță, seducția rămîne o formă de joc care urmărește captivarea afectivă, nu controlul total al deciziei celuilalt; seducția permite într-o anumită măsură libertate de alegere, în timp ce manipularea o anulează fără ca cel influențat să realizeze măcar.
Formă de influență coruptă, în comunicarea politică manipularea se exercită în detrimentul celui manipulat, folosind adesea distorsionarea, minciuna, falsificarea informației pentru a obține controlul psihologic total. Victima manipulării este inconștientă de stratagemă: nu are sentimentul că ar fi manipulată, ci are convingerea că a ales singură. Cînd controlau radioul și cinematograful, propagandiștii naziști erau perfect conștienți că debitau minciuni cînd le promiteau germanilor ceea ce oamenii doreau să audă.
În era abundenței informaționale a platformelor digitale, algoritmii construiesc medii narcisiste în care utilizatorii sînt atrași, validați și îndrăgostiți de propriile lor agende și „adevăruri”. Spre deosebire de cititorii de ziare, de radioascultătorii sau telespectatorii care consumau media și experimentau aproape simultan adevăruri publice, comune, verificabile, pe rețelele sociale – în camere de ecou sau în bule filtru epistemice – utilizatorul consumă informații personalizate, croite și filtrate de boți și algoritmi, în acord cu predispozițiile și interesele sale. Manipulat algoritmic, utilizatorului i se livrează interpretările compatibile cu profilul său psihologic. În bule, creatorii de conținut sînt seduși de „adevărul” propriilor teorii, închiși într-un mediu care le confirmă constant credința și percepțiile, construind „realități multiple”, adesea paralele.
Pe noile medii sociale este fragmentat spațiul comun al dezbaterii de interes public, dar se păstrează iluzia agorei prin multiplicarea de spații paralele de discuții. Cei mai sceptici observatori avertizează cu privire la riscurile izolării, enclavizării ideologice, prin epistemic bubbles. O societate digitală polarizată și dezintegrată în „insule online” izolate, în care indivizii utilizatori de TikTok, Facebook, Instagram sau YouTube reduc dezbaterea la temele care-i preocupă pe agenda personală, are ca efect radicalizarea ideologică a comunităților online, cu tendința de a se exclude, caricaturiza, desconsidera și antagoniza părți diferite din societatea civilă, promovînd, uneori inconștient, discursul urii și intoleranța. În media socială, algoritmizarea informației și segregarea ideologică în comunități tot mai radicalizate, ultraprogresiste sau ultraconservatoare, structurînd frustrări, decepții și dorința de revanșă, implică riscuri majore la adresa republicii și a democrației liberale.
Transformarea nu este doar tehnologică, ci structurală. Algoritmii de recomandare și de amplificare ai platformelor digitale nu se limitează la a (re)distribui conținut, ci configurează cadrul în care fluxul media devine accesibil. Boții decid ce (ne) apare în feed, tema de dezbatere nu e întotdeauna de interes general, iar informațiile circulă într-un mediu preconfigurat și filtrat de algoritmi care împing utilizatorul la scrolling nesfîrșit. Manipularea online nu operează atît prin conținutul mesajului, cît prin selecția invizibilă a ceea ce devine vizibil.
Mass-media tradițională producea un spațiu comun al dezbaterii și al experienței informaționale colective, o res publica, în sensul lui Cass Sunstein, în care teme de interes general erau împărtășite, trăite în regim live, de un public național. Platformele digitale nu mai agregă, ci segmentează: fiecare utilizator primește propria versiune a agendei publice. Stimulat de notificări și de sisteme antrenate să declanșeze reacții emoționale, în logica lui Daniel Kahneman, sistemul nostru de gîndire rapidă e activat și exploatat sistematic: platformele nu urmăresc reflecția, ci reflexul impulsiv. Nu mai cîntărim din pluralitatea vocilor care se întîlnesc pe același subiect de interes general, ci, paradoxal, pe Internet devenim captivii unor selecții informaționale efectuate de mașini inteligente.
Comunitățile online coagulează utilizatori cu pasiuni identice care reacționează emoțional la conținut incitant, adeseori neverificat și amplificat de boți. Dacă în jurnalismul clasic cel puțin unii ziariști sînt onești și responsabili în procesul de selecție, documentare și verificare a știrilor, algoritmii și boții nu operează cu criterii deontologice, ci cu criterii de performanță: maximizează engagement-ul și profitul, indiferent de veridicitatea informației.
Publicul ziarului, radioului, al televiziunii se putea îndoi de mesaj ori, dimpotrivă, receptorul se putea lăsa sedus de emițător. În epoca platformelor digitale, utilizatorul este mai mereu confirmat de conținutul care îi este livrat și care îl mobilizează ideologic. Centrul politic și moderația aveau loc în mass-media tradiționale. Extremiștii și populiștii au succes în era personalizării informației pentru că algoritmul privilegiază vocile radicale. Mesajele suveraniste nu circulă atît ca discurs public general în presa mainstream, cît ca micro-narațiuni adaptate la diferite comunități online, iar alegătorii rezonează cu miturile și poveștile conspiraționiste, activînd în fluxuri paralele de „realitate”.
Moderația este neinteresantă pentru algoritmii social media care cultivă isteria și panica. Pe TikTok, clipurile scurte, cu mesaj politic simplificat și revanșard, sînt favorizate algoritmic, transformînd vizibilitatea în capital politic. Radicalizat în bulele sale epistemice, tînărul nativ digital nu își chestionează convingerile, ci urmărește să îl anuleze cultural pe cel socializat în bule informaționale diferite. Senzaționalismul și exagerarea, indiferent dacă informația este falsă sau verificată, asigură o răspîndire mai rapidă și mai largă a conținutului în mediul online (Vosoughi et al., 2018).
Atenția este manipulată într-un univers informațional care confirmă propriile convingeri și accentuează prejudecăți, iar utilizatorul e încîntat de ecoul propriei voci. Manipularea algoritmică operează prin reciclarea a ceea ce individul a mestecat deja în rețea. În acest model, alegătorul nu mai este tratat ca cetățean, ci ca profil de date, calibrat în timp real și alimentat cu istoricul său de consum. Nu mai este invitat să își ia timp de gîndire, să își pună sub semnul întrebării propriile percepții ori sentințe apriorice, ci reacționează automat. În termenii lui Nicholas Carr, ecosistemul digital remodelează modul în care gîndim, accidentează capacitatea de concentrare și face dificilă lectura tradițională liniară și reflecția profundă.
Dacă seducția în mediile tradiționale presupunea un demers mai lent de convingere, Inteligența Artificială generativă comprimă acest proces într-un răspuns instantaneu: personalizează, anticipează și produce conținutul potrivit înainte ca întrebarea să fie formulată. Nu doar că modelează și individualizează mesajul, ci validează autorul uman al promptului prin generarea în timp real de conținut dezirabil. În campanii recente, utilizarea IA pentru generarea de imagini sau videoclipuri politice a făcut ca diferența dintre autentic și fabricat să devină tot mai greu de sesizat.
În această arhitectură invizibilă, libertatea nu este suprimată, ci mimată. Utilizatorul de social media nu se simte manipulat, constrîns, ci valorizat, un erou al rețelei în jurul căreia urmăritorii gravitează ca niște planete în jurul unui astru. Ceea ce vede, consumă, distribuie sau comentează este deja filtrat în funcție de profilul căutărilor sale anterioare, iar ceea ce distribuie este deja optimizat pentru vizibilitate.
În republica 2.0, seducția, în sensul său clasic, amintește de ritualuri ludice ale unei epoci apuse. În locul ei sînt amplificate emoțiile, frustrarea, indignarea, sînt cultivate exhibiționismul și egocentrismul, iar reacțiile – convertite în engagement – sînt monetizate de companiile Big Tech. O formă subtilă de manipulare, aproape imposibil de distins de propria noastră voință și, tocmai de aceea, atît de eficientă.
Antonio Momoc este abilitat în domeniul de doctorat științele comunicării. Cea mai recentă carte: Comunicare politică și Internet. Populism și criza democrației liberale, Tritonic, 2023.
