Este deja un truism să spui că viața noastră e un șir nesfîrșit de alegeri. But it is so true... Viața însăși e o alegere. O alegere pe care o facem în fiecare clipă, căci avem și alternativa sinuciderii. Viața noastră, de dinainte să fim conștienți de ea și de dinainte să o alegem și susținem în fiecare clipă, a fost de asemenea o alegere: a părinților noștri. Dar să ne concentrăm doar pe alegerile pe care le putem face noi.
Tot timpul facem alegeri, alegeri mai mici, de tipul mănînc sau nu o înghețată, sau alegeri mai mari, de tipul mă căsătoresc sau nu. Dar mintea ne e pusă încontinuu la încercare prin întrebări de tipul: Mă îmbrac sau nu cu bluza aceasta? Las mașina astăzi și iau autobuzul? Divorțez? Mă tund altfel? Îmi dau demisia? Plec din țară? Am putea spune că unele sînt alegeri mai mici și neimportante, iar altele mai mari și importante. Dar importanța lor este relativă și variază de la individ la individ. Pentru unii, a-și schimba frizura e o chestiune de viață și de moarte, după cum alții nu văd impactul major adus, de exemplu, de un divorț. Importanța e relativă la persoana respectivă, la setul lui/ei de valori. Pentru un copil, a alege între două jucării poate fi ceva dramatic, apocaliptic chiar. Pentru un adult, a alege între două slujbe poate fi uneori ceva minor, lăsat la voia întîmplării.
În gîndirea critică, problema alegerii este crucială. Ea presupune exact un moment deliberativ, cît mai rațional și analitic, în care sînt analizate opțiunile și sînt trecute în revistă ce argumente avem în favoarea fiecăreia dintre ele. Dar așa alegem? Nu cumva aici avem pregnant diferența între normativ și descriptiv, între cum ar trebui să fie și cum este de fapt? Alegem rațional? Alegem emoțional?
Tocmai pentru că alegerile noastre sînt atît de importante, literatura de specialitate privind alegerile abundă de teorii și lucrări dedicate acestui subiect. În filosofie se discută de mii de ani dacă avem sau nu liber-arbitru, dacă nu cumva alegerile noastre sînt fundamental predeterminate. În zona de alegere socială (sociologie, economie, științe politice) avem în primul rînd rational choice theory și game theory, ambele bazîndu-se pe ipoteza că oamenii sînt fundamental ființe raționale. Dar tot în aceeași zonă avem și teorii care se bazează pe ideea că oamenii aleg preponderent emoțional, cum ar fi teoriile dezvoltate de Kahneman & Tversky. Mai nou, neuroștiințele și științele cognitive au intrat puternic în această scenă și rediscută intens problema liberului-arbitru, ajungîndu-se să se spună, ca în experimentele lui Libet, că, de fapt, noi nu alegem cu adevărat, căci conștiința noastră doar înregistrează ceea ce corpul a ales deja, lăsîndu-se doar impresia că avem putere de decizie, cînd, de fapt, aceasta nu există.
Dar dincolo de dispute scolastice, foarte interesante și foarte importante, de altfel, să presupunem că avem posibilitatea de a alege, că alegerile noastre sînt chiar autentice. Chiar și așa, la o autoanaliză mai atentă a comportamentului nostru vedem că, de multe ori, alegem instinctual sau intuitiv, că nu stăm să cîntărim bine opțiunile și alternativele. În genere, viața noastră este, în mare parte, pusă pe pilot automat, deoarece nu ne mai dăm răgazul să ne gîndim la deciziile noastre. Gîndiți-vă cît de importantă este alegerea unei direcții în viață. Or, văd că din ce în ce mai mulți studenți vin la o facultate sau alta fără nici o motivație clară. Sînt împinși acolo de familie, de societate, să ia o diplomă, nu mai contează în ce domeniu exact, diplomă să fie! Vin inerțial, în urma unui impuls social; or, aici lucrurile ar trebui să stea altfel, să vină la o facultate urmîndu-și setea de cunoaștere, să fie rezultatul unei căutări și al unei alegeri asumate.
Această debusolare ține de familie, dar și de societate. În multe familii am întîlnit copii puși să împlinească visurile părinților. Aceștia sînt realmente puși să studieze un instrument sau să facă intens un anumit sport sau chiar să își aleagă o profesie anume, ca urmare a neîmplinirilor și dorințelor părinților. Dacă părinții și-ar fi dorit să facă altceva, atunci copilul este cel care trebuie să împlinească această dorință. Mai sînt și cazuri cînd aceștia trebuie să urmeze tradiția familiei și să devină tot medic, avocat, preot, fermier... etc. Am întîlnit cazuri dramatice în care copilul a studiat medicina șase ani, a făcut apoi și rezidențiatul cinci ani, dar cînd a avut dreptul să profeseze, în al doisprezecelea an, după ani grei de studiu și chin, și-a dat seama că medicina nu e de el. În astfel de cazuri, de vină e și societatea deoarece nu asigură în școli și licee o consiliere corespunzătoare. Mai este de vină societatea și pentru faptul că persistă încă mentalitatea, în multe zone, potrivit căreia copiii trebuie să rămînă în casa părinților și să aibă grijă de aceștia. În acest caz, alegerile lor de viață de tipul slujbei sau partenerului sînt foarte limitate de aceste condiționări. Or, viața trebuie ținută la un nivel de posibilitate maxim, să poți alege în orice clipă între lumi posibile alternative. Orice alegere este în definitiv o alegere între diferite moduri în care noi am putea să fim, între diferite proiecții ale noastre. Pentru a fi și mai pregnantă importanța alegerii aș aminti ce mi-a zis odată o studentă, la un curs: „Orice alegere înseamnă o dublă despărțire: o despărțire de o lume posibilă care ar fi putut să fie și o despărțire de tine, cel care ai fi putut să fii în acea lume posibilă. Alegînd, ne despărțim de ceea ce am fi putut fi...”.
Același lucru cred că trebuie aplicat și cînd facem alegeri politice. Trebuie să judecăm bine și să ne despărțim de cine nu trebuie. Sigur, uneori sîntem condiționați să alegem răul cel mai mic, dar și așa e bine, ne despărțim de răul cel mai mare. Important este să alegem, căci eu cred că acest cost existențial al ne-alegerilor este mai mare decît al unei alegeri, fie ea uneori și greșită. Este, de fapt, meta-alegerea între a alege și a nu alege. Or, eu cred că e de preferat alegerea, să alegi să alegi, căci așa poți spune că ai făcut tot ce se poate, că îți iei cum poți viața în mîini. Altfel, aleg alții pentru tine și, dacă o ții tot așa, viața îți poate deveni un fel de film de la Bollywood în care părinții și societatea aleg cu cine să te căsătorești, ce slujbă să ai, cum să te îmbraci, ce să mănînci... etc. De asemenea, alegerea politică ar trebui să fie o alegere cît se poate de rațională, să alegem pe cel care credem că este cel mai potrivit să ne conducă și să ne reprezinte. Din păcate, de multe ori, avem de ales iar și iar între răul cel mai mic. Dar și așa, e bine să alegem, să nu aleagă alții pentru noi, mai ales că majoritatea aleg emoțional, aleg protestînd față de sistem. Dar, ca orice alegere emoțională, aceasta îți blochează posibilitatea de a judeca și cîntări rațional alternativele. Dacă votezi din ură sau din revoltă față de ceva, e foarte greu să mai analizezi obiectiv acel ceva. Pe de altă parte, dacă s-a ajuns la astfel de reacții emoționale, înseamnă că acel ceva te-a dezamăgit rău de tot, ba chiar revoltat.
O alegere interesantă este și alegerea credinței religioase. Și aici cu toții sîntem cumva aleși să fim ceva de către familie și societate. Dar, nealegînd altceva, optăm în definitiv să alegem să rămînem ce am fost aleși să fim. Aici îmi vine în minte ce ne-a spus odată profesorul Andrei Pleșu la un curs al dînsului, răspunzînd, cred, la întrebarea dacă este benefic să ne schimbăm religia, dacă așa ajungem mai repede și mai aproape de divinitate. Profesorul Pleșu a spus cu înțelepciune că ne naștem cu toții la poalele unui munte. Ascensiunea mistică înseamnă a urca acel munte pînă la vîrf. Acolo, la vîrf, asceții lumi se înțeleg indiferent de drumul pe care au mers. A alege să îți schimbi religia este, astfel, un drum mai anevoios, dar ținta este aceeași. Este mai anevoios deoarece trebuie să îți interiorizezi alte practici și alte idei, să pleci de la o anumită bază, dar să ajungi la vîrf mergînd pe alt versant. Tot așa este și cu alegerile personale, uneori ajungem mai greu la ceea ce alții ating mai ușor, important este să ajungem acolo unde avem cea mai bună întîlnire cu noi înșine, unde ne place cel mai mult de noi, în lumea posibilă în care sîntem.
În concluzie, cred că cel mai important lucru în viața noastră este să alegem permanent să alegem. Altfel, vor alege alții pentru noi viața pe care o trăim. Măcar atît, dacă tot alegem să trăim, să putem alege un pic și cum trăim...
Sorin Costreie este conferențiar la Facultatea de Filosofie a Universității din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
