Erau odată douăsprezece fete de împărat care în fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri şi nimeni nu ştia cum de fac asta. Împăratul, tatăl lor, „știa că le ține pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate și zăvorîte cu nouă uși de fier și cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu știa ce fac ele noaptea de li se rup încălțămintele, căci nimeni nu le văzuse pînă atunci ieșind din casă, căci nu puteau”.
Aşa spune un cunoscut basm cules de Petre Ispirescu, „Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul fermecat“, un basm despre taine care bulversează scopul existenţei şi despre desluşirea lor.
Cu greu ne-am putea imagina astăzi o locuinţă în care oamenii să trăiască într-un spaţiu nediferențiat, în care să doarmă toți, părinți, copii, bunici, în aceeași încăpere comună, ba chiar în același pat, fără să aibă un colțișor numai pentru sine. Însă cu greu şi-ar fi putut probabil închipui ţăranul (şi nu numai cel român) de acum cîteva secole sau chiar de la începutul secolului al XX-lea o încăpere de locuit pe care să n-o împartă cu toți ai casei, în mod nediferențiat.
În cea mai mare parte a existenței umane, traiul în comun a fost norma, nu excepția. În ce parte s-ar fi uitat cineva, dădea de privirea – indiferentă sau curioasă – a altor oameni, care, cu voie sau nu, erau martori ai vieții sale. Și, cel mai important, privirea aceasta nu venea doar de peste drum, din stradă sau din altă casă, ci de cele mai multe ori se găsea în aceeași încăpere cu cel privit. O rudă foarte apropiată, un vecin, poate – pentru cei avuţi – un servitor, toţi serveau drept spectatori ai vieții tuturor. Oamenii priveau și erau în același timp priviți, fiecare fiind, fără încetare, spectator și actor în jocul social. Intime erau, în sens etimologic (adică plasate în stratul cel mai adînc al fiinţei), doar gîndurile, şi poate nici acelea.
Țăranii români, a căror existență era foarte departe de traiul idilic imaginat de corifeii de azi ai întoarcerii la natură, la valorile strămoșești, îşi duceau traiul în case care, în general, nu aveau mai mult de două încăperi: una destinată locuirii efective și avînd ca extensie o tindă sau/și o prispă, cealaltă, odaia curată, casa bună, soba de la drum, destinată păstrării și etalării celor mai importante bunuri. Încăperea aceasta din urmă nu avea, de cele mai multe ori, nici o sursă de încălzire, întrucît aici nu se trăia. Aici se desfășurau ritualurile familiale cele mai importante (pețirea, nunta, depunerea mortului pînă în ziua înmormîntării), dar în nici un caz nu era un spațiu unde să se locuiască. Mulți etnografi români obişnuiţi cu terenul povestesc despre capcana găzduirii lor în camera cea bună, mai ales în anotimpurile reci.
Ce rămînea deci pentru locuire? De obicei, o unică încăpere, unde se trăia, unde se pregătea hrana, unde se făceau multe dintre muncile casnice. Într-o casă în care locuiau părinții, copiii (al căror număr era, în general, mare) și, de multe ori, bunicii, în general cei paterni, toate aceste generații împărțeau, în anotimpurile reci, același spațiu. Copiii puteau dormi pe cuptor, cei mai mici în singurul pat din cameră, împreună cu părinții, iar bătrînii pe lavițele plasate pe lîngă pereți ori în prelungirea cuptorului. Desigur că intimitatea sexuală a soților, în felul acesta, era ceva ce ținea mai degrabă de bunăvoința sau de somnul celorlalți. Promiscuitatea nu este un cuvînt gol în această situație, dar nu este nici o etichetă pertinentă, căci, în cadrul familiei, pur și simplu se închideau urechile/ochii față de cuplul căsătorit sau despre care se știa că va întemeia o familie. Desigur că mulți își amintesc celebra scenă a seducerii Anei, din Ion al lui Rebreanu, în care tatăl fetei, trezindu-se pentru o clipă și auzind zgomotele bătăliei amoroase, îngaimă ceva și adoarme la loc fără să se scandalizeze, întrucît e convins că Ana primește avansurile pețitorului pe care i-l alesese el.
Vara se mai schimbau lucrurile. Unii membri ai familiei dormeau pe prispă, alții în șură și, uite-așa, spațiul părea că devine mai mare. Numai că zilele calde nu erau foarte multe, iar asta însemna că înghesuiala era mai degrabă norma.
Familia funcționa deci ca o unitate ai cărei membri nu aveau cum să se ascundă, fie zi, fie noapte, unii de privirile altora. Fireşte, nici odată depășit pragul casei, oamenilor nu li se acorda dreptul la intimitate. Întîi, era ulița, pe care oricine putea să întîlnească și să verifice comportamentul oricui, din care se putea privi peste garduri şi estima calităţile sau defectele gospodarilor. Urma biserica, la care oamenii se duceau (rare cazurile cînd nu) pentru a vedea și a fi văzuți, pentru a schimba ultimele bîrfe din sat. Venea apoi momentul duminical al horei, la care lua parte cam tot satul, fie pentru dansul duminical – tinerii –, fie pentru a sancționa cu prezența lor perechile care se formau la horă (bătrînii și mai ales bătrînele). Cu alte cuvinte, flirt să fie, dar să-l știm și noi! Şi, în sfîrşit, în cazul în care cineva ar fi avut vreo speranţă să scape de ochii şi gura lumii, în anumite momente rituale se recurgea la obiceiul strigării peste sat, cînd întreaga comunitate afla despre comportamentele reprobabile ale unuia sau altuia dintre membrii săi.
În lumea rurală, viața era deci trăită în văzul tuturor, cu teama de gura lumii, acest Big Brother campestru, deopotrivă constrîngător şi binefăcător. Aproape că nu exista act cotidian care să nu aibă măcar un martor, fie că era vorba de muncile cîmpului, de mersul în vecini, de curtarea fetelor sau chiar de călcatul strîmb. „Ce știe satul nu știe bărbatul”, se spune; însă, de fapt, de multe ori soții aflau despre derapajele partenerului prin intermediul sistemului bine pus la punct al bîrfelor. Mai mult decît atît, comunitatea însăși cerea pedepsirea celor care călcau strîmb, mai ales a femeilor, cu bărbații arătîndu-se mai conciliantă.
Nimeni nu putea trece peste regulile comunităţii, nimeni nu-şi putea duce viaţa departe de ochii lumii. Tot ceea ce presupunea ascundere, căutarea singurătății era suspect. Este, într-un fel, ideea care subîntinde basmul la care m-am referit la începutul acestui text. Povestitorul insistă că nimeni nu ştia ce fac cele douăsprezece fete în fiecare noapte, cînd, deşi încuiate toate în aceeaşi cameră, reuşeau să distrugă fiecare cîte o pereche de pantofi. Camera încuiată, toate fetele la un loc, fără ca nimeni să aibă cunoştinţă despre ceea ce se întîmplă cu ele dincolo de uşa zăvorîtă: o imagine perfectă a intimităţii, pe care însă basmul nu o vede deloc cu ochi buni. A te ascunde de ceilalţi, a nu-i lăsa să vadă în ce fel îţi duci existenţa este, pentru ethos-ul ţărănesc, ceva suspect, ceva ce sapă la temelia comunităţii.
Abia odată cu schimbarea drastică a modului de locuire şi cu ruperea ţesăturii sociale a satelor, în secolul XX, lucrurile încep să se schimbe. Casele îşi măresc numărul de încăperi, apoi, de la un moment dat încolo, locuirea se mută în apartamente de bloc, construite în număr mare pentru ţăranii migraţi la oraş, veniţi să lucreze în întreprinderile industriale din timpul comunismului. Aceasta face ca aproape fiecare membru al familiei să ajungă să aibă spaţiul său ori, măcar, să poată să apară separarea între părinţi şi copii în camere. În plus, mai ales în cazul celor plecaţi la oraş, dar şi în sate, privirea comunităţii devine tot mai puţin intruzivă, sau poate că este tot mai puţin luată în seamă (căci colectivitatea de la bloc nu este decît o copie palidă a comunităţii rurale). Intimitatea devine, încetul cu încetul, norma. Ceea ce se întîmplă în familie ajunge să fie cunoscut doar de către membrii familiei, iar aceştia, la rîndul lor, îşi pot ţine mai uşor secretele ascunse unul de altul, nemaifiind supravegheaţi continuu de ochiul comunităţii. Un adevărat paradis al intimităţii, nu-i aşa?
Şi totuşi... Şi totuşi, se pare că, odată cu cîştigarea dreptului la un spaţiu privat, ceva se şi pierde. Pentru o lume care a trăit secole de-a rîndul oglindindu-se în ochii celorlalţi, intimitatea, mai degrabă decît un avantaj, poate să pară un instrument al cărui mod de întrebuinţare nu prea este cunoscut şi care, la drept vorbind, cam încurcă. De aceea, nevoia de a-şi reflecta existenţa în privirea altora, care părea a fi fost alungată pe uşă, reintră pe fereastră. Reţelele de socializare, pe care mulţi îşi expun chiar şi cele mai intime acte, vorbitul în public la telefon în gura mare, ba chiar la difuzor, toate aceste acte care pot fi interpretate, desigur, ca o dovadă de necunoaştere a normelor de bună convieţuire au, văzute în această lumină, şi o altă faţă: ele par a fi mai degrabă o formă schimonosită, monstruoasă pe care o ia nevoia de validare de către comunitate, de a şti că nu eşti singur, că te vede cineva. Că nu ai, cu alte cuvinte, nimic de ascuns.
În povestea lui Ispirescu, privirea scotocitoare a grădinarului ascuns sub o mantie de invizibilitate restabileşte, în cele din urmă, şi ordinea socială, scăpîndu-le pe fetele împăratuui de povara intimităţii neacceptate social. În acelaşi timp, soţia proaspăt dobîndită, fata împăratului, află de unde i se trage puterea de a umbla nevăzut prin lume şi îi distruge sursa, ca să nu fie el mai presus decît ea. Ne putem întreba însă dacă adevăratul motiv nu este legat de dărîmarea zidurilor intimităţii dintre cei doi soţi şi dintre ei şi lume: căci unde e taină, poate fi şi neîncredere.
Şi uite-aşa, au trăit fericiţi pe TikTok pînă la adînci bătrîneţi...
Florenţa Popescu-Simion este cercetătoare la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi profesor asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.
