Despre pierderi

Ce se poate face pentru ei, cum, cu ce costuri, cu ce rezultate.

Se estimează că pînă la trei milioane de români consumă ocazional droguri ilicite. Cu toate astea, în chestiunea drogurilor există, în mod natural, prudență, teamă și confuzie, dar și multe prejudecăți, precum și o foarte mare lipsă de informație și viziune. Ca să nu zic de-a dreptul lipsă de preocupare și/sau eficiență instituțională.

Din cînd în cînd, apare un scandal și, pentru puțină vreme, rediscutăm inflamat chestiunea drogurilor: un accident de mașină mortal, un caz de dopping, un caz de consum în școli, o captură de droguri la frontieră (în februarie, în Portul Constanța, în valoare de cinci milioane de euro), un proiect de lege pentru dezincriminarea consumului de canabis respins sau vreo declarație, precum cea de anul trecut a Alinei Gorghiu, ministra Justiției: „În 2023 sînt înregistrate cu 31% mai multe dosare penale privind traficul de droguri, doar traficul de droguri: 14.931 de dosare. Dacă le adăugăm pe cele nesoluționate din anii trecuți, rezultă un număr total de 26.293 de dosare. Enorm de multe. Au fost soluționate din acestea 8.843 și au fost trimiși în judecată 898 de inculpați. Statistica ne mai spune că au fost confiscate peste 1,1 tone de droguri de risc și mare risc. Este un fenomen, un război asimetric între cei care trafichează droguri și statul român”. Altfel spus, statul este copleșit și neputincios în fața chestiunii drogurilor. „Victoriile” sînt mici, sporadice, accidentale.

„România este o Filipine a Uniunii Europene: pentru consumatorii cei mai vulnerabili, avem cele mai dure și ineficiente abordări; pentru traficanții cei mai puternici, ne prefacem că nu există și le deschidem larg ușile; iar pentru vecinii noștri europeni ori transatlantici sîntem pierduți într-o buclă temporală și rămași în vremuri de mult apuse”, rezumă situația un criminolog în Dosarul de față. Unde greșește statul, ce ar trebui făcut, avem nevoie de o lege a decriminalizării consumului de canabis, de schimbarea legislației și amenzilor, cine sînt adevăratele victime, care sînt costurile actualei stări de lucruri etc.? Iată cîteva întrebări abordare în paginile care urmează.

Dar dincolo de expunerea crizei legislative, ne-a preocupat să înțelegem mai bine cum ne afectează drogurile corpul și viața și, mai ales, să aflăm cum stăm și în ceea ce privește tratamentele de psihoterapie și dezintoxicare pentru cei deja dependenți. Ce se poate face pentru ei, cum, cu ce costuri, cu ce rezultate.

De asemenea, nu am fost indiferenți la faptul că, în cîmpul eticii aplicate, există de ani buni o dezbatere aprinsă despre acceptabilitatea dopajului în sportul de performanță, o dezbatere internațională întreținută chiar de un român, Julian Săvulescu, președintele Centrului de Etică Aplicată de la Oxford, deopotrivă doctor în medicină și în bioetică, și care susține eliminarea interdicțiilor de dopaj atîta vreme cît sănătatea sportivilor nu este pusă în pericol: testele ar trebui să identifice doar gradul de risc asupra sănătății sportivului.

„Drogurile sînt pierdere de vreme”, spunea Kurt Cobain (care, altfel, a găsit de cuviință să nu mai piardă vremea cu viața însăși) și merită să ne întrebăm ce pierdem (din vedere) în chestiunea drogurilor și să ne informăm cu privire la pierderile de orice natură ale celor care intră, într-un fel sau altul, sub influența lor. (Marius Chivu)

 

P.S. Dosarul are o extensie în pagina 23.

 

 

 

Share


Fantezii

Fantezii