Anii 1980. Risipa ca păcat moral și luptă de clasă. Ultimul deceniu al lui Nicolae Ceaușescu. Alimentele trebuiau să fie economisite. „Ordin de sus!” Dar ce să economisești cînd nu prea era nimic de economisit? Peste tot raționalizare, cozi, cartelă, tacîmuri, gheare, pește congelat. „Nu e pește ca stavridu’ / Și echipă ca Rapidu’!” Unde este dl Radu Cosașu, să comentăm inoxidabila strigătură de stadion? Eu elev, clasa a VIII-a, studiam atent la ora de istorie Marea Criză care a zguduit America în anii 1930. Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri: tovarășul profesor ne cere să comentăm o fotografie care ilustrează ticăloșia și lipsa de scrupule a marelui capital: fermierii americani aruncă pe cîmp bidoane pline ochi cu lapte de vacă pentru a-i menține prețul ridicat. „Vă dați ssseama, dragi copii, cît de înssspăimîntător și lipsssit de omenie esste capitalismul?”, ne întreba tovarășul profesor, cu felul său aparte de a rosti cuvintele, un „s” șuierător și apăsat, ca de viperă, care încă mai este viu în memoria mea.
Noi, bieții de noi, nu ne dădeam seama. Habar nu aveam ce-i acela „capitalism”, vom înțelege mult mai tîrziu, gustînd din dulceaţa sa. Și nici nu văzuserăm niciodată bidoane pline cu lapte. Pentru că nu prea mai aveam lapte prin magazine. Risipa alimentară sau de altă natură nu exista pentru că nimic, sau aproape nimic, nu se arunca. Pîinea veche devenea pesmet, resturile plecau la animale, sticlele și borcanele erau „cu garanție”. Apropo, sistemul „RETURO”, de care sîntem atît de mîndri astăzi, are oare legături cu atitudini şi reflexe proto-ecologice, cu penuria și anti-risipa anilor 1980? Nu dezvolt aici. Dar de ce ne este atît de teamă să recunoaștem, măcar în treacăt, acest fapt? Risipa, în anii 1980, devine o ofensă morală și gest antisocial. Generația mea, crescută atunci cu „cheia la gît”, a dezvoltat o mentalitate de lipsă permanentă, de teamă (amestecată cu prudență voalată) că într-o bună zi am putea să „rămînem fără”. Și poate că pe undeva s-ar putea să avem dreptate, dacă ne uităm la ce se întîmplă acum în lume, e o altă poveste în sine.
Anii 1990. „Vom muri și vom fi liberi!” Liberi să risipim, printre altele. Cum să definim tranziția de la comunism spre nicăieri? Este o întrebare care mă muncește de ani de zile, niciodată nu am reușit să-i dau un răspuns satisfăcător. Tranziția = capacitatea de a risipi. Nu bani, nu-i aveam, salariile noastre erau ridicole pe atunci, ci mîncare și băutură. Apar primele supermarket-uri, cu produse occidentale. Simpla afișare a unei mărci de renume devenea semn, icoană, atrăgea clientul ca musca la lingurița cu miere. Oamenii cumpără excesiv – „ca să fie”, „ca să avem”, să nu ne lipsească, destul am dus lipsa. Nu contează că sînt pulpe de pui salmonelizate, din stocuri de război, aterizate în România pentru a hrăni sentimentul de bine, de belșug democratic. Sau divaisuri electronice zise „de vapor”, cu nume stîlcite de brand-uri consacrate („Meksonic” – primul meu casetofon cu luminițe multicolore, intermitente), produse de o calitate atît de proastă încît cedau după cîteva luni de zile și eram nevoiți să le aruncăm. Prima mea „risipă”, cum ar veni. Descopeream însă consumul, sentimentul de „bine” pe care acesta îl furnizează individului. Risipa începe să crească, ușor-ușor, dar încă mai există reflexe de economisire la părinții și bunicii noștri. Copiii încep să arunce, părinții păstrează tot sau aproape tot. „Măi mamă, cum să aruncați șifonierul acela din lemn de nuc, îl am de la străbunica voastră!” Copiii vor pal melaminat, iar IKEA se simte deja la orizont. Am citit undeva un articol despre cum se transmite generațional trauma foamei, prin atitudinea legată de risipă. Unde oare?
Anii 2000 (și un pic). Intrăm în NATO, UE și capitalism, după îndelungi verificări, evaluări, ezitări. Se deschide primul hypermarket în București de către francezul care acum se pregăteşte de plecare. Urmează și alte mari lanțuri multinaționale. Boom, boom, boom – cărucioare încărcate pînă la refuz, plăcerea de a cumpăra, de a vedea și a fi văzut. Mare parte din alimente ajung la gunoi, dar cui îi pasă? Apare și cultura „promoțiilor”, într-o țară care pînă atunci lega „promoția” doar de anul în care terminai liceul sau facultatea. Trei la preț de două! Cinci la preț de trei! Șapte la preț de cinci! Dar ce să faci cu șase produse inutile, cînd de fapt tu nu ai nevoie decît de unul singur? Risipa este încurajată prin marketing, devine invizibilă și omniprezentă.
Apar fast-food-urile, altele decît modesta shaormerie de la colțul străzii, porții din ce în ce mai mari, mai atrăgătoare, mai pline de grăsimi trans- şi ultraprocesate. Să nu uit: standardul estetic al alimentelor. Alimente din ce în ce mai colorate, ambalate și înfășurate pentru a cumpăra mai mult. Nu mai bine. Și pentru a risipi, dar cui îi mai pasă, de fapt? Tot atunci, ȋn această perioadă, satul, ruralul românesc „tradițional”, moare încet, se stinge pentru că nimeni nu mai vrea, nu mai poate lucra pămîntul. Oamenii nu mai văd producția alimentară, munca din spatele hranei „biologice”. O vor descoperi mai tîrziu, odată cu moda ecologică, dar deja ruptura s-a produs. Eco a devenit moft şi fitză.
Risipim hrana pentru că nu ne place calitatea ei, avem prea multă, prea industrială. Apare teama, atent cultivată și ea, de „produs expirat”, cu toate că, o știm cu toții, majoritatea produselor alimentare, cu rare excepții, mai pot fi consumate zile întregi după data marcată pe etichetă. Din spaima de foame, românii au ajuns și la spaima de bacterii. Aruncăm deci, nu putem risca, nu te joci, dom’le, cu sănătatea...
Anii 2000 plus. Începem să călătorim intens, e vremea week-end-ului petrecut la Viena, Paris sau Oslo. De ce nu, sîntem tineri, sănătoși, lucrăm în aitiu, ȋn piar şi comunicare, nu avem copii, ne ȋncurcă existenţa, cîștigăm frumos, aproape ca geamănul nostru din Occident. România începe să vorbească timid, dar hotărît, despre risipa alimentară. Televiziunile ne prezintă periodic animații grafice cu cărucioare de supermarket pline cu mîncare, cîtă ajunge pe mesele noastre, cîtă sfîrșește în coșul de gunoi. Pentru o parte din populație, ce-i drept, foarte redusă, crește interesul pentru donații de alimente, reciclare, cum să faci din hamburgerul cumpărat tocană. Tinerii urbani adoptă, brusc și oarecum neașteptat pentru mine, discursul eco. Nu pe punctul de a deveni o nouă religie politică, așa cum este cazul în Occident (remarc în treacăt că România nu are un adevărat partid ecologist, după 36 de ani de democrație, doar elemente ecologiste, aşa, de ochii soacrei, la unele partide), dar risipa devine nu doar o problemă etică (dimensiunea religioasă oricum s-a stins de mult, odată cu avansul secularizării), ci și una economică. Risipim nu doar alimente și mărfuri. Risipim bani, mulți bani. Iar generațiile mai vechi reacționează ironic-nostalgic, la rîndul lor: „Noi nu am aruncat nimic, niciodată, pe cînd voi…”. Să nu uit: pandemia, COVID-ul. „Panic buying” – nu sînt anglofon, dar cînd americanii găsesc un cuvînt-expresie, greu îl mai scoți din minte, prea bine se lipeşte. Personal, am simțit că m-am întors în anii 1980. Am uitat de „risipă”, am început să ne facem stocuri de stavrid congelat, făină, drojdie și pastă de tomate. Oameni care nu au gătit niciodată au descoperit plăcerea gătitului și a supei de legume. O revenire în forță a gustului, pe undeva, crizele reactivează memoria colectivă a penuriei, a crizei. Risipa, în toate acestea? Greu de spus, cred că în decursul acelor doi ani fatidici nu prea am risipit mare lucru, în afară de timpul petrecut în fața ecranelor.
De la COVID citire – prezentul. De la COVID încoace, ecologia a devenit noua religie politică a lumii noastre, repet, cu tot ceea ce presupune aceasta: „predicatori”, ritualuri, coduri de conduită, „evanghelii”, pedepse și recompense. Dar avem și războaie, inflație, energie scumpă, schimbări climatice reale. Reziliența și sustenabilitatea au devenit cele două cuvinte-cheie ale comunicării publice, de la opincă la vlădică. Mîncarea, hrana devine din nou importantă, din nou scumpă și dezirabilă. Ca în anii 1980, dacă mi-e permisă această comparație voit gonflată. Crește interesul pentru „meal planning, zero waste”, cumpărături conştiente. Mai nou, apar aplicații „anti-risipă”, care își propun să combată risipa… risipind resurse enorme de marketing și PR. „Ce ciudat! Și ce coincidență”, vorba lui Eugène Ionesco, necruțătorul diagnostician (am auzit de curînd cuvîntul, îmi place! Doamnă Rodica Zafiu, vă aşteptăm!) al sedimentării totalitarismelor de tot soiul. Chiar în momentele în care scriam aceste rînduri, un ziar francez de centru-stînga, prea mare, prea prestigios și cunoscut pentru a mai fi citat, publica o analiză acidă la adresa „aplicațiilor” care au ca scop combaterea risipei alimentare și nu numai. Nu le contestă utilitatea, dar analizele au arătat că centrele „clasice” care distribuiau hrană pentru săraci sînt din ce în ce mai lipsite de resurse disponibile. Săracii „adevărați” (cu sau fără ghilimele) nu prea se dau ei cu aplicația, ci ridică direct pachetul cu mîncare, gamela zilnică. Sau poate clasa medie a sărăcit, sugerează autorul articolului. Cei care fac parte din ea sînt principalii utilizatori ai aplicației anti-risipă. Lucrurile nu sînt clare, dar „ceva” se întîmplă, nu știm prea bine cum va arăta viitorul risipei.
Revenind la România, există acum trei mentalități generaționale diferite legate de risipă. Generația „circul foamei” nu prea aruncă mare lucru. Așa au fost obișnuiți, iar la bătrînețe îți schimbi încă și mai greu atitudinile și opiniile. Generația (pseudo)abundenței deceniului glorios asociat intrării în UE, obișnuită cu risipa, începe să-și adreseze întrebări și furnizează răspunsuri dureroase. Iar generația „eco” vrea să reducă mult consumul, din aplicație, dacă s-ar putea. Sînt răutăcios, recunosc, îmbătrînesc, devin ranchiunos. În România, risipa nu este doar un comportament. E o memorie istorică, cu tot ceea ce presupune aceasta: teamă, libertate, plasticitate, manipulare, responsabilitate.
Mirel Bănică este cercetător în domeniul antropologiei religiei, Academia Română, Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Între două lumi. Monahismul ortodox și modernitatea, Editura Polirom, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
