Dilemele dopajului - etosul purității vs. etosul performanței

Deși argumentele puse în joc de cele două tabere de-a lungul ultimelor două decenii sînt variate, pare să existe totuși cîte un numitor comun al fiecărui discurs.

De ceva timp încoace, există în etica aplicată o dezbatere aprinsă despre acceptabilitatea dopajului în sportul de performanță. De o parte a baricadei stau cei care condamnă utilizarea substanțelor interzise ca fiind o practică neloială, nesănătoasă și nenaturală. De cealaltă parte se află criticii reglementărilor antidoping, privite ca fiind nejustificat de austere, un instrument de subminare a autonomiei sportivilor și a aspirației lor către ameliorarea performanței.

Deși argumentele puse în joc de cele două tabere de-a lungul ultimelor două decenii sînt variate, pare să existe totuși cîte un numitor comun al fiecărui discurs. În prima categorie, a criticilor dopajului, prevalează referințele la așa-numitul „spirit sportiv”, bazat pe efort personal și pe supremația naturală a talentului. În cea de-a doua, apărătorii substanțelor interzise invocă nevoia perfecționării umane, care poate și trebuie să dispună de binefacerile medicinei și ale tehnologiei.

Am putea rezuma această polemică sub forma conflictului dintre un etos al purității și un etos al performanței. Sau, altfel spus, de o parte, un elogiu al naturii; de cealaltă, o celebrare a dominării naturii. Există așadar o dilemă fundamentală a dopajului care poate fi sintetizată în felul următor. Dacă esența sportului stă în afirmarea plenară a înzestrării naturale, atunci dopajul înseamnă alterare, artificiu și minciună. Dacă esența sportului constă în măiestrie și autodepășire, atunci invocarea naturii înseamnă acceptarea leneșă a unor limite arbitrare. Cei care condamnă dopajul denunță tirania ingineriei asupra naturii, în timp ce susținătorii acuză idealizarea necritică a fatalismului biologic.

Criticii dopajului par să creadă că adevăratul succes se bazează pe trei criterii: (i) premise firești (e.g. talentul și abilitățile naturale ale sportivului), (ii) mijloace firești (e.g. antrenamentul continuu, expresie a vitalității și libertății individuale); (iii) rezultate firești (e.g. o performanță care, chiar și atunci cînd pare inegalabilă, rămîne recognoscibil umană). Pe baza acestor criterii, dopajul este văzut ca o practică: (i) artificială, (ii) mecanică sau impersonală și (iii) inumană sau dezumanizantă. Iată de ce un filosof antimeliorist precum Michael Sandel rezumă dopajul ca „o aspirație prometeică de a reconstrui natura, inclusiv natura umană”, care face parte din proiectul mai larg al transumanismului de a confecționa Supraoameni pe bandă rulantă.

Alți critici aduc în discuție și idealul fair play-ului, introducînd astfel în discuție ceea ce s-ar putea numi etosul corectitudinii. Din acest punct de vedere, utilizatorii substanțelor interzise încalcă actualele regulamente, beneficiind de avantaje injuste. Însă chiar și în eventualitatea unei legalizări a dopajului – spun criticii –, inechitatea s-ar menține, ba chiar s-ar adînci în favoarea sportivilor din echipele și țările mai bogate, care ar avea acces la mijloace mai avansate de îmbunătățire a performanțelor.

Susținătorii dopajului contracarează cu observația că astfel de inechități deja există și că sînt perpetuate tocmai de existența regulamentelor. Sportivii din medii favorizate oricum beneficiază de metode și substanțe care încă nu sînt pe Lista de interdicții a Agenției Mondiale Antidoping. Iar atunci cînd acestea vor fi interzise, vor avea parte de alte produse nedepistabile ale cercetării de avangardă. Întotdeauna vor fi cu un pas înaintea reglementărilor și a concurenței.

În plus, mulți susținători ai legalizării dopajului susțin că actualele regulamente violează principiul echității și al șanselor egale, întrucît îi favorizează pe cîștigătorii loteriei genetice. În felul acesta, accentul dezbaterii se mută de pe inechitățile economiei pe injustiția naturii. De ce am omagia cu atîta lejeritate – se întreabă partizanii dopajului – accidentele biologiei, faptul arbitrar că unii sportivi sînt mai înzestrați ca alții? Nu cumva venerarea talentului nativ se face vinovată de vechea „eroare naturalistă”, adică de greșeala de a deriva judecăți de valoare din premise factuale? Cîțiva avocați ai legalizării merg chiar pînă la a vedea în condamnarea dopajului o fetișizare romantică a naturii sau, eventual, un cult social-darwinist – ba chiar „fascistoid” – al geneticii.

Cum lesne putem vedea, ambele tabere par să invoce idealul corectitudinii, însă ceea ce le separă este conflictul dintre etosul purității și cel al performanței. Primul presupune manifestarea virtuoasă a unor înzestrări naturale, în timp ce al doilea implică transformarea hotărîtă a datelor genetice. Sînt acestea fundamental ireconciliabile sau divorțul dintre cele două etosuri e numai o contingență a istoriei?

Dacă privim către Antichitatea greacă, leagănul sportului și al spiritului olimpic, înțelegem că nevoia de puritate și dorința de perfecționare nu sînt principial contradictorii. Nuditatea, de pildă, a fost introdusă în cadrul jocurilor olimpice pentru a simboliza afinitatea dintre puritate și excelență. Goliciunea, atribuit al zeilor și al eroilor, era, în fond, veșmîntul adevăratei aristocrații, adică al celor mai buni (aristoi). Căci, în contextul vechilor greci, succesul olimpic era văzut ca un triumf al virtuții, al excelenței (arete). Chiar și atunci cînd aristocrația era ereditară, distincția trebuia probată în public, sub judecata privirii colective. Versul lui Homer „veșnic întîiul să fiu și să-ntrec pe oricine” (Iliada, VI.208) ilustrează perfect spiritul acestei culturi triumfale și elitiste. Cea mai înaltă formă de noblețe sau virtute era cea demonstrată prin autocultivarea înzestrărilor native. Perfecțiunea presupunea un efort (ponos), în fond un artificiu, aplicat naturii (physis). Iată de ce Aristotel, cînd vorbește mai tîrziu despre virtuți, afirmă că acestea nu se dezvoltă nici în mod firesc, dar nici contra firii. Virtutea presupune întotdeauna un echilibru, o conștiință superioară a justei măsuri. Spiritul grec ne pune astfel în fața conjuncției dintre etosul purității și cel al performanței. Afirmarea naturii nu era disociată de modelarea ei.

Mai pot fi astăzi reconciliate cele două etosuri? Dacă admitem că viziunea organicistă și integratoare a Antichității a fost înlocuită de spiritul liberal și pluralist al modernității, atunci perspectiva unei sinteze totale rămîne o utopie. Și poate că dilema fundamentală a dopajului ar trebui să fie reformulată altfel decît în termenii unei opțiuni unilaterale între glorificarea biologiei și proslăvirea ingineriei. În fond, polemica despre natură se rezumă la o polemică despre limitele rezonabile ale modificării limitelor noastre fundamentale. Dilemele apar în jurul a ceea ce este dat. Așadar avem nevoie mai mult ca oricînd de o filosofie a datului.

O sugestie ar putea fi să ne întrebăm încă o dată cît de mult ne aparțin lumea din jur și datele noastre elementare, abilitățile și talentele noastre, astfel încît să ne simțim autorizați a fi propriii noștri creatori. Sîntem – folosind jargonul lui Heidegger – păstori ai ființei sau stăpîni ai ființării? Pînă unde merge libertatea creației de sine? Mai are oare vreun sens o concepție a naturii umane care să fie ireductibilă la caracteristicile noastre biologice?

 

Daniel Nica este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, unde predă etică. Cea mai recentă carte publicată: Cine sînt eu? Autenticitatea și limitele sale morale (Editura Ratio et Revelatio, 2022).

Share


Fantezii

Fantezii