Încerc să mă gîndesc la relația mea cu barurile. Cum s-a-ntîmplat că m-am făcut crîșmăriță. Barurile au un ceva al lor. Au în primul rînd mese și scaune și diverse băuturi și muzică. Și grupulețe de oameni care se adună și vorbesc și se uită unii la alții, apoi se uită la paharele care se golesc și la scrumierele care se umplu. Îți pot da un sentiment de comunitate și conectare, îți pot da o senzație de evadare sau de desprindere din timp.
Primele baruri pe care le-am cunoscut au fost la mare. Terasa Tina SRL de pe plaja de la 2 Mai, cu pizza cu trei măsline, și barul mai animat de la nudiști. Mai tîrziu, la Costinești, ne îmbrăcam seara în rochițe drăguțe și ieșeam în niște discoteci urîte. Apoi am descoperit Vama Veche. La Ovidiu / Stuf, oamenii se mișcau sau dansau pe nisip în jurul unor stîlpi cu becuri, pe melodii care erau aproape aceleași în fiecare seară. În București, mi-am consumat multe nopți în cele cîteva baruri „alternative”. Ce bine că adolescența nu durează o veșnicie…
În facultate am avut un iubit muzician care cînta cu trupa lui prin baruri. Ca o prietenă cuminte, călătoream de multe ori cu trupa în turneele din diverse orașe unde nu mai fusesem și care păreau că-și aveau centrul secret în aceste localuri. Am cunoscut barurile anilor 2000 din Reșița, Buzău, Arad, Tîrgu Mureș sau Galați. Ritualul era precis. Instalat instrumente, probe de sunet cu probleme tehnice, așteptarea venirii publicului (public care venea sau nu venea), setlist-ul cu mici variații de la un concert la altul, băut beri, țigări și discuții pînă la închiderea barului, eventual mici certuri cu patronii pe onorarii, bilete vîndute și protocol.
Mai tîrziu am avut un prieten care avea un bar. Îl invidiam un pic, mi se părea teribil de interesant. Întîmplarea făcea că locuiam chiar lîngă acel bar și-mi petreceam multe seri acolo. Era un beci simpatic și cotlonit unde au debutat o grămadă de trupe muzicale. Mi-ar fi plăcut și mie să am un loc din ăsta, unde se întîlnesc tot soiul de oameni și se întîmplă lucruri.
La un moment dat ne-am adunat vreo patru prieteni și am început să căutăm un loc de închiriat ca să ne facem un bar al nostru. Nu mai știu cîți ani a durat aventura asta. Am fost la zeci de vizionări – case drăguțe și vechi care păreau că ți se dărîmă în cap, case neprietenoase și scumpe, case înghesuite în zone prea ascunse, case cu mult prea mulți vecini, case amenajate atît de urît încît n-ai fi putut păstra decît pereții, proprietari țăcăniți și agenți imobiliari șmecheri. Am umblat și pe străzi în căutarea unor locuri simpatice și am pus scrisori în căsuțele poștale ale unor case care păreau părăsite, în încercarea de a da de urma proprietarilor. Ne-am extins căutarea și pe Google Maps, unde survolam zonele centrale în căutarea unor case cu grădini ascunse. N-am găsit nimic, proiectul a murit treptat.
Între timp, m-am angajat la Centrul Național al Dansului București, unde am încercat să fac lucruri în sprijinul dansului contemporan autohton. În 2020, însă, toate scenele s-au închis și CNDB s-a scufundat pentru o scurtă vreme în liniște. Atunci, în prima vară de pandemie, colegul Vlad mi-a propus o colaborare cu barul lui. Avînd ceva mai mult timp la dispoziție, am luat treaba în serios. Mi-a și plăcut să-mi petrec timpul într-un loc cu grădină cînd toată lumea stătea închisă în apartamente. Așa că m-am implicat foarte tare în relansarea post-lockdown a barului. După cîteva luni, Vlad mi-a propus să împărțim business-ul. Cît a ținut pandemia a fost teribil de greu. Cu interiorul închis în cea mai mare parte a timpului, cu orele marțiale variind în permanență împreună cu evoluțiile bolii, cu măști, distanțare, termometre etc., părea că aveam mai degrabă un mic spital de boli infecțioase decît o cîrciumă.
Dar s-a dus și pandemia. În 2022 a început dezmățul. Lumea era foarte fericită că poate ieși din casă fără măști și anxietate. Oamenii păreau toți nevorbiți, aveau un chef nebun să iasă la bere. Organizam și evenimente, dar lumea n-avea răbdare să stea la concerte și dezbateri, avea nevoie să vorbească, să stea împreună, să-și elibereze vocile și rîsetele, să scape de singurătate. Apoi, lucrurile s-au reașezat într-un fel de normalitate. Și viața socială, și barurile.
Barul are ritmurile lui. Îmi place să vin dimineața, cînd soarele pătează mereu alte colțuri ale grădinii umbroase cu lumină, să ud plantele și să aduc mentă și rozmarin. Îmi place să vin și la prînz, cînd ajung primii clienți solitari cu cărți și laptop-uri sau grupuri de studenți care vor să bea o bere după cursuri. Îmi place să vin și seara, cînd grădina devine zgomotoasă, cînd lumea se înflăcărează în schimburi de idei și povești. Uneori mă întind la beri și discuții, alteori dau doar o tură rapidă „de control”, salut cunoscuții și mă retrag timid, de parcă mi-ar fi teamă să mă las absorbită de veselia nocturnă. Dacă ai un bar, e bine să nu-ți placă prea mult să petreci. Destul de rar rămîn pînă-n noapte, cînd cei din urmă pleacă acasă veseli sau semi-adormiți, se sting toate lămpile și veiozele și barul rămîne întunecat și tăcut.
Ana Papadima este manager cultural și are un bar.
Credit foto: Wikimedia Commons
