Există un zîmbet care nu este altceva decît fotografia unei fericiri fade: risipit în instantaneele false ale unei vieți aseptice, el adună între paginile sale curgerea clipelor interșanjabile, egale cu sine, asemeni unor dimineți dincolo de care nu mai există decît prezentul etern și orb.
Și poate că acesta este zîmbetul pe care îl recunosc cei mai mulți dintre cei din jurul nostru: prinși în rotirea de șine și de osii a peroanelor saturate de murmur fetid, ei visează doar la panorama alcătuită din imortalitatea înșelătoare a pustiului existenței lor.
Și este acest zîmbet comod și ușor de creat singura formă în care li se poate înfățișa împlinirea destinului lor: cupluri perfecte, chipuri perfecte, atingeri perfecte, vacanțe perfecte, ceruri și mări perfecte, o întindere perfectă, dominată de ordinea privirii mediocre.
Și se așază aceste zîmbete golite de sevă în fișierele pe care mașinile ce nu pot dormi le încarcă în norii lor: retrezite la viață prin chemarea de ecrane tactile, ele se reîntorc în pasta de pixeli care le este casă, suspendate în uitarea ce ține loc memoriei iubirii.
Dar nu acesta este zîmbetul ce poate evoca, prin tresărirea unei clipe, arhitectura anotimpului pe care îl credeam pierdut. Și nu acesta este zîmbetul în care se adună, ca într-o urnă de toamnă, materia dragostei înseși. Și nu acesta este zîmbetul care, modest și tandru, trasează cărarea urmată în visele noastre, spre a bate la porțile sale hipnotice.
Căci pentru acest zîmbet nu pixelii instagramabili contează, ci delicata unduire a timpului însuși: ivit din răsfrîngerea unui luciu de nor, el este puntea pe care putem păși, mai departe de noi, ca într-o transă a nostalgiei.
Și nu putem chema, automat și mașinal, acest zîmbet spre a poposi pe buzele noastre. Călătorind asemeni unui vînt grațios, el este cel care ne caută, ca într-un joc al îndepărtatei copilării: lucind în existența noastră asemeni unui arc electric, el cheamă spre suprafața de ani tulburarea nostalgiei ce ne înconjoară, precum un ocean primordial.
Și este nevoie de o anumită tenace, melancolică disciplină pentru a putea desluși, în rotirea de zile și de ani, ora în care zîmbetul se va întrupa, precum metafora ce crește din text, himeric: desenul lui ni se va înfățișa și îl vom recunoaște, pentru că el este un chip al destinului însuși.
Căci ce altceva este acest zîmbet ce se strecoară, discret și tandru, în intimitatea vieții noastre decît însăși umbra fericirii? Frumusețea pe care o convoacă nu are nimic dionisiac, căci vremea sa este intervalul de echilibru misterios al amurgului.
Și este efigia acestui zîmbet semnul pe care îl primim, spre a nu ne uita. În încrucișarea de priviri se simte tresărirea de clipe, în vreme ce alt cer ni se dezvăluie, ca într-o revelație tainică. Și de abia atunci vom zîmbi, la rîndu-ne, topiți in magma memoriei noastre: cei vii și cei morți vor fi doar una, parte din fluviul ce caută delta în care îi este dat să se verse.
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Științe Politice de la Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
