.jpg)
Se dedică memoriei bunului profesor Emanuel Socaciu
Cred că este evident pentru toată lumea că moralitatea este un fenomen inevitabil al fiinţei umane. Unde ai fiinţe umane, ai moralitate. În fiecare zi facem alegeri morale, în fiecare zi emitem judecăţi morale; dacă nu mă credeţi, amintiţi-vă cînd aţi bîrfit ultima dată, bîrfa este un fel de a judeca moral. [...] În etică, dar şi în psihologie morală, lucrăm cu experimente mentale. Experimentele mentale sînt nişte situaţii imaginate, de multe ori stupide sau absurde, care sînt construite într-un anume fel pentru a testa anumite asumpţii, anumite principii, pentru a ne testa pe noi. Filozofii, în general, au obiceiul prost de a problematiza ferindu-se să ofere soluţii. De aceea, poate, dilemele care plac filozofilor sînt dileme care nu au o soluţie clară, evidentă. Dilema morală a filozofului este diferită de dilema morală comună. Dilema morală comună apare cînd trebuie să alegi între interesul personal şi binele public. Pentru un etician, aceasta nu este o dilemă, pentru etician e clar că ar trebui să alegi binele public. Dilema morală devine interesantă pentru filozof atunci cînd nu e clar de care parte e binele. Şi hai să vedem ce se întîmplă în această faimoasă dilemă care se cheamă „Dilema trenului”, introdusă de o filozoafă pe nume Philippa Foot.
Situaţia este următoarea. Avem un tren care nu mai are frîne. Nu ştim de ce nu are frîne, nu ştim de ce a rămas fără frîne, nu ştim absolut nimic şi e foarte important să asumăm că nu știm nimic despre cauzele acestei defecțiuni. Ne aflăm lîngă maneta care acţionează un macaz pe traseul trenului. Pe şine, sînt legate nişte persoane. Dacă trenul merge înainte și nu acționăm maneta, sînt cinci persoane legate pe șine care vor muri. Dacă acționăm maneta, trenul va fi deviat pe o altă linie unde este legată o singură persoană. Nu știm cine sînt aceste persoane, de ce au fost legate acolo, n-avem nici un fel de idee despre ele: nu ştim ce rasă sînt, ce sex au, dacă sînt bogaţi sau săraci, criminali în serie sau sfinți. Nu ştim absolut nimic despre ei, ştim doar că sînt oameni. Cinci pe firul firesc de mers al trenului, unul pe firul deviat și maneta macazului e la noi. Ne aflăm, așadar, în faţa unei decizii destul de dificile pentru că avem de ales între următoarele două variante, şi nu există altele, din modul foarte inteligent în care a fost construită această situaţie. Fie nu intervenim, nu facem absolut nimic, trenul îşi urmează cursul fără frîne şi îi va călca pe cei cinci oameni care se află legaţi de şină sau intervenim, acţionăm maneta, schimbăm macazul şi trenul este deviat pe acea linie pe care există o singură persoană. Astfel, fie nu intervenim şi mor cinci oameni, fie sacrificăm o viaţă umană, dar salvăm cinci vieţi omeneşti. Întotdeauna, o majoritate dintre cei întrebați declară că ar acționa maneta. Cei care trag maneta, în general, gîndesc că e în normal să sacrifici un om ca să salvezi alți cinci. Cei are nu trag macazul, fac în general alt raţionament, interesant, la fel de valid din punct de vedere moral. Porunca morală spune: să nu ucizi, nu spune: să nu ucizi, cu excepţia anumitor cazuri particulare. Nu există o excepţie. De fapt, diferenţa dintre cele două poziţii care apar în acest experiment au două asumpţii fundamentale diferite în spate. Cei care tragem macazul, pentru că şi eu trag macazul, vă mărturisesc, avem două asumpții. Primul lucru ar fi că valoarea morală sau modul în care noi judecăm că o acţiune este sau nu morală se bazează mai degrabă pe consecinţe. Ce ne-a interesat aici? Am măsurat consecinţele şi am ales setul de consecinţe care ne-a convenit mai mult. A doua asumpție este că valoarea unei vieţi omeneşti este o unitate cantitativă, adică mai multe vieţi omeneşti cîntăresc mai greu decît mai puţine vieţi omeneşti, din punct de vedere moral. Acestea sînt două asumpţii pe care sigur le avem, într-un fel sau altul, dacă tragem acea manetă. Pe de altă parte, cei dintre noi care am ales să nu tragem maneta s-ar putea să avem alte două asumpţii morale, foarte diferite şi ele între ele. Prima asumpţie morală ar fi clar că valoarea morală a unei acţiuni nu este dată de consecinţe, ci este dată de principiile care stau în spatele acţiunii, în cazul de faţă regula de a nu ucide. De asemenea, pentru cei care nu trag maneta, cel mai probabil ei nu văd diferenţa dintre cinci vieți și o viață, ei văd viaţă omenească în sine, iar datoria mea morală e să nu iau viaţă omenească indiferent de context. Şi astea sînt cele două asumpţii fundamentale care reies din acest mic exerciţiu. Foarte important de spus: nu avem o soluţie corectă și alta incorectă la această dilema. Cu toţii avem, într-un fel sau altul, dreptate.
Statistica arată clar, după ce experimentul s-a derulat pe zeci de mii de oameni, că o majoritate consistentă trage maneta, deci gîndește utilitarist, cum ar spune eticienii. Mai apoi, intervine o schimbare în experiment. De multe ori, însă, este prezentat după acest experiment şi un alt experiment. Lîngă noi se află un tip masiv – atît de masiv încît, dacă ajunge pe șine, lovindu-l, trenul se oprește și nu mai ajunge la cele cinci persoane legate de șine. Nu știm nimic despre această persoană, așa cum nu știm nimic despre cei cinci. Întrebarea este: îl împingem sau nu pe acest om de lîngă noi în calea trenului? Întotdeauna, răspunsul afirmativ este ultraminoritar. Ce s-a întîmplat cu logica „sacrificăm o viață, dar salvăm cinci”?
Toși cei care, mai devreme, trăgeau maneta nu sînt, însă, dispuși să împingă cu mîinile lor un om în fața trenului. Ce s-a întîmplat, probabil, în mintea noastră este că a apărut o intuiţie: împingerea asta înseamnă crimă, înseamnă un act de violenţă. Faptul că trăgeam de o manetă şi ceva urît se întîmpla la distanţă ne-a dat senzaţia că nu comitem o crimă. Problema este că, din punct de vedere moral, cele două acţiuni sînt echivalente. Pînă la urmă, o familie va plînge în seara aceasta.
Dar iată că mintea noastră e blocată. O mare majoritate dintre cei întrebați se răzgîndesc, deși raționamentul moral este exact acelaşi: cinci vieţi sînt mai valoroase decît una și merită să sacrific o viaţă ca să salvez cinci. Dacă am fost de acord să fac asta în prima fază, sînt cumva obligat moral să fac asta şi în a doua fază? Ei bine, în această a doua fază a experimentului, oamenii se răzgîndesc, nu pot să mai sacrifice o viață pentru a salva cinci. Diferenţa psihologică este, în mod evident, generată de distanţă. În primă fază sînt la o distanţă mare, în a doua fază sînt la distanţă mică. Iar întrebarea cu care aș vrea să rămînem este următoarea: este oare distanţa relevantă din punct de vedere etic în situaţia aceasta? Are distanța legimititate să figureze în raţionamentele noastre morale? Argumentul meu ar fi că nu.
Îmi amintesc că, la începutul anilor 2000, cînd începuse războiul împotriva terorii, am avut privilegiul să asist la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Filozofie, la conferinţa unui etician al războiului de la Oxford, care venea cu rezultate cuantificate, dobîndite științific care dovedeau ceea ce și acest experiment dovedește. Atunci, în 2001, începea o epocă în care distanța capătă puterea de modifica raționamentul moral. Azi, vedem că războiul cu drone devine obișnuit. Deci ce ne spun aceste experimente? Dacă distanţa e mare, disponibilitatea de a comite lucruri oribile creşte. Dacă distanţa e mică, empatizez mai uşor. Eticienii militari erau foarte îngrijoraţi, şi iată, vedem astăzi că au avut de ce să fie îngrijoraţi. Vedeți ce se întîmplă în Ucraina – majoritatea crimelor de război care se întîmplă în ziua de astăzi se întîmplă la distanţă. Federaţia Rusă omoară ucraineni civili de la distanţă. Principalele arme care duc moarte pe frontul ucrainean sînt drone şi artilerie, adică arme acționate de militari care se află la distanţă.
Vă propun să tragem cîteva concluzii preliminare. Poate că o să vi se pară că fac jocuri de cuvinte, dar este clar că nu tot ceea ce este relevant moral este relevant şi psihologic, şi invers. Mai mult, dacă vedem rezultatele experimentelor despre care v-am vorbit, constatăm că sîntem consistent de inconsistenţi. Or, asta este o mare problemă pentru filozofi. Pentru că toată armătura filozofiei morale, de-a lungul istoriei, s-a bazat pe raţionalitate ca fiind esenţială pentru construcţia moralităţii. [...]
Pentru Aristotel nu există o formulă a moralităţii, nu există un mod prin care poţi să calculezi exact care este decizia corectă moral. Abia modernii speră că pot să găsească soluţii finale la problemele umanităţii prin raţionalitate, prin ştiinţă. Iluminiştii aveau această speranţă și abia atunci au apărut aceste etici care chiar caută să determine exact care este valoarea morală a unei acţiuni. Dar, din punctul de vedere al lui Aristotel, nu avem o reţetă. Ce avem sînt multiple situaţii, dificile, complicate, şi avem o serie de virtuţi, de bune obiceiuri pe care trebuie să ni le construim. Aristotel crede că avem mai multe obiceiuri, unele dintre ele vicii, altele virtuţi. Ce sînt virtuţile? Sînt justa măsură între un viciu de exces şi un viciu de insuficienţă. Ar trebui să fiu curajos, nu laş, nici inconştient. Ar trebui să am umor, nu să fiu o persoană lipsită de umor, dar nici să n-am glume de Bobonete. Tot timpul acţiunea virtuoasă e la justa măsură între exces şi insuficienţă. Atenție, justa măsură nu e la egală distanță între exces și insuficiență, ea nu se poate calcula și este, de fiecare dată, plasată într-o anumite poziție între cele două. Cum îmi dau seama care e măsura respectivă? Din practică, vorbind cu prieteni, acceptînd mentori, din comunitate, printr-un dialog constant şi printr-o dezvoltare-educare constantă a caracterului meu. Încet-încet o să-mi dau seama ce aş putea să fac ca om virtuos în toate situaţiile, foarte diverse, în care mă voi afla. Pentru Aristotel nu există o reţetă a moralităţii. Soluţia corectă moral este mereu contextuală, ceea ce nu înseamnă că e relativă. [...]
Așadar, care ar fi raportul dintre etică și psihologia morală? Ne-am dat seama că distanţa nu e relevantă moral, chiar dacă ea e relevantă psihologic. De ce? Pentru că am aplicat nişte teorii etice. Ați văzut că psihologia noastră ne tot pune obstacole în faţa judecăţilor morale corecte. În acest caz, s-ar putea ca efortul raţional şi imparţial al eticii, chiar dacă e uşor naiv, poate uşor prea idealist, face ceva extraordinar de important pentru noi: ne ajută să despărţim apele cînd vine vorba de ceea ce este cu adevărat relevant moral într-o situaţie. Ne ajută să vedem, pe baze comunicabile tuturor, ce este cu adevărat relevant moral, ca nu cumva să ne lăsăm pierduţi în multiplele, diversele obstacole, care sînt relevante din punct de vedere psihologic, dar care, de cele mai multe ori, se dovedesc a fi irelevante din punct de vedere moral.
Mihail-Valentin Cernea este lector la Departamentul de Filozofie și Științe Socio-Umane din cadrul Academiei de Studii Economice din București.
