Eugen Lovinescu – o piatră de încercare pentru discipoli

Fragment din discuția care a avut loc la prima masă rotundă a simpozionului „Un veac de sincronism”, în data de 4 noiembrie a.c., la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Au participat: Ioana Bot (I. B.), Ligia Tudurachi (L. T.), Adrian Tudurachi (A. T.), Dorin Dobra (D. D.). Moderatori Daniel David (D. Da.) și Sever Voinescu (S. V.).

S. V.: Această primă masă rotundă este dedicată contextului în care a apărut Istoria civilizației române moderne. Ne interesează contextul istoric, cultural, ideatic al civilizației noastre în anii 1923-1925 și ne interesează modul în care această carte a fost receptată atunci, la vremea apariţiei ei. Aşa că o să lansez o primă întrebare relevantă pentru subiectul nostru: de ce a scris Eugen Lovinescu această carte? În 1924 el era deja un critic literar foarte bine profilat, publicase vreo nouă volume de Critice, cenaclul lui, Sburătorul, funcționa ca un veritabil dinam în literatura română, așa că, mai pe şleau: ce l-a apucat pe Eugen Lovinescu să scrie o asemenea carte, mai degrabă de sociologie, de istorie politică, de istorie a ideilor? De ce a simţit nevoia să o scrie?

A. T.: E un subiect interesant într-adevăr, cel referitor la motivaţiile lui Lovinescu în a demara un asemenea proiect. Există, pe de o parte, faptele şi, pe de altă parte, mitul, acesta fiind inevitabil în cazul unei asemenea lucrări care continuă să ne fascineze. Factual, a preexistat un articol despre raportul dintre simulare şi stimulare, cu destul de puţin timp înainte de 1924. Știm, de asemenea, că Lovinescu a fost provocat de foiletonul lui Ştefan Zeletin de la începutul anilor 1920, care va deveni cartea Burghezia română..., apărută cam în același timp cu Istoria civilizației române moderne. Apoi, dintr-o afirmație a lui Lovinescu, se naște și mitologia că simţea nevoia să așeze un cadru conceptual și cultural necesar înainte de a scrie o Istorie a literaturii române. Eu cred însă că putem să depășim aceste straturi de mitologie şi de anecdotică, precizînd faptul că Istoria civilizaţiei române moderne a fost gîndită de Eugen Lovinescu ca parte a seriei de Critice, o serie pe care o iniţiase în 1908-1909. Istoria civilizaţiei... trebuia să fie inclusă în această serie, începînd cu volumul al X-lea. Lovinescu înșuși precizează că structura materialului Istoriei civilizației..., modul în care au fost gîndite cele trei volume, faptul însuși că sînt trei volume şi că fiecare are o dinamică distinctă se datorează acestei forme obligate pe care o asumă de la început, de a intra în seria de Critice. Fiecare volum de Critice are aproximativ două sute de pagini, fiecare din cele trei volume din Istoria civilizaţiei... are în jur de două sute de pagini. Lovinescu a gîndit Istoria civilizaţiei române moderne nu atît ca un gest istoriografic, cît ca un gest critic. Aș mai adăuga un lucru pe care ni l-a amintit, recent, doamna Marta Petreu într-un dosar din Apostrof: atunci cînd discută, în Memorii, despre importanţa stărilor muzicale în elaborarea ideilor critice, Lovinescu dă exemplul lucrului la Istoria civilizaţiei... ca stare muzicală. Iar Istoria civilizaţiei... este, pentru Lovinescu, exemplul perfect pentru o stare muzicală, pentru că lansează istoria ca proiect fantasmatic pe plan personal, pentru că răspunde la o anume obsesie, pe care i-o vedem încă din primele scrieri, pentru teatralitate, pentru mască, pentru decor, pentru raportul inversat dintre exterior şi interior. Aceste elemente de imaginar devin teme care străbat toată creaţia lui Lovinescu şi pe care el le invocă drept stare muzicală şi în cazul acestui proiect.

S. V.: Printre altele, lui Lovinescu i s-a reproşat diletantismul: de ce se apucă un critic literar să scrie sociologie? Chestiunea diletantismului este și astăzi pusă astfel. De ce se apucă oameni care au o anume specializare să scrie ceva ce se vrea relevant într-o altă specialitate? Cred că ține de condiţia intelectualului în general.

I. B.: N-aş vrea să glosez despre condiţia intelectualului în general, fiindcă e o temă care mă sperie. Aș rămîne la ceva ce nu mă sperie, şi anume această interogaţie asupra specializării lui Lovinescu: „Nu era de specialitate, ce l-a apucat?”. Era de specialitate, aşa cum dovedeşte posteritatea critică ce-l comentează şi-l studiază! Dacă literatura, critica literară, judecata estetică ocupă un loc central în opera lui Lovinescu, nu înseamnă că el este doar critic literar. S-ar zice: „Ce caută omul ăsta să facă sociologie, cînd el a terminat română-franceză?”. E o perspectivă care sărăceşte, în momentul în care se aplică oricărui act intelectual de reflecţie şi de sinteză. Ar fi foarte grav dacă, ajuns la un nivel de inteligenţă și de cultură excepţionale, un intelectual ar rămîne în sertăraşul scris pe diploma de licenţă. Dimpotrivă, cred că orice specializare, dacă este făcută excepţional, trebuie să ajungă într-un punct în care să dea mai mult decît specializarea, să se exprime cu privire la un tablou cultural amplu. Un mare critic literar, cu studii clasice, cu experienţa Occidentului legitimată foarte bine de un cenaclu și de o revistă, e foarte îndreptăţit să conceapă o Istorie a civilizaţiei române moderne. Pentru că această Istorie... răspunde ca un efect de ecou, ca să rămînem în metafora muzicală, unui şir de interogaţii cu privire la cum se face România modernă, formulate tot de intelectuali din zona literaturii, de la Maiorescu la Ibrăileanu, care voiau și ei o perspectivă de ansamblu. Acestea fiind zise, eu, ca filolog pasionat de modul în care se nasc ideile în text şi în manuscris, aş mai rămîne o clipă în zona evocată de Adrian Tudurachi înainte, adică la stările muzicale condensate pe care le menţionează Lovinescu și aş mai rămîne în atelierul lui, în care se naşte o fantasmă, o propunere de naraţiune majoră. Cred că e foarte important să înţelegem atelierul ca un context şi aş trece microfonul Ligiei Tudurachi pentru că, dacă între noi ştie cineva atelierul lui Lovinescu foarte bine, ea este aceea.

L. T.: Aş pleca de la o acuzaţie care i s-a adus în epocă lui Lovinescu, anume lipsa lui de calificare pentru demersul sociologic, şi de la eticheta de „sociologie beletristică” ce s-a aplicat cărții, atunci. Această etichetă mi-a dat posibilitatea de a înţelege într-un mod creativ demersul lui Lovinescu, în întregul lui. Eu am făcut o teză de doctorat despre romanele lui Lovinescu, considerate până nu demult – şi, cred, de unii și astăzi – literatură de raft doi-trei. După această teză de doctorat, în care m-am familiarizat cu intimitatea poetică a romanelor lui, am cercetat cenaclul lovinescian, încercînd să văd în ce măsură se pot observa, în interiorul cenaclului, nişte mişcări foarte fine de imitaţie care se produce spontan, dar pe care Lovinescu o încurajează. Căutam o imitaţie care ţine de exact lucrurile pe care el le pune, în 1924, la baza Istoriei civilizaţiei române moderne. Căutam procesul acesta desfăşurat în doi timpi, cu un moment de simulare şi unul de stimulare, cum spune el în articolul care precedă Istoria... Termenii aceștia sînt extrem de importanţi. După cum e importantă existenţa unui mecanism în doi timpi, în care există mai întîi un model care trebuie să funcţioneze prin admiraţie, care trebuie să impună și să devină un model de autoritate faţă de care un individ sau o masă, căci asta e de interes pentru Lovinescu, trebuie să reacţioneze imitativ. Or, această imitaţie se produce, spune el chiar în Istoria civilizaţiei..., pe fondul unei dragoste profunde, al unei dragoste foarte mari. Implicarea emoţionalului aici ne arată, de fapt, în ce măsură în Istoria civilizaţiei române moderne se vede experienţa de cenaclu – o experiență pornită cu cinci ani înainte, în care el vedea nu doar nişte minţi în contact unele cu altele care produceau, la un nivel intelectual, forme de imitaţie, de copiere şi de reluare, ci vedea şi nişte corpuri. Cercetarea pe care am făcut-o eu asupra cenaclului mi-a arătat că, exact cum în Istoria civilizaţiei române moderne el spune că nu de la fond se porneşte spre formă, ci de la formă se porneşte spre fond, îi vedea pe scriitorii de la Sburătorul cu micile lor manifestări mimetice, corporale, care ţin de gesticulaţie, de mimică, de surîs, de aspecte superficiale, extrem de volatile, foarte greu de prins, nici chiar Agendele nu le prind cu adevărat, ca material. Prin aceste detalii de suprafață, de formă, Lovinescu înainta, de fapt, spre fond, spre profunzime văzînd cum o senzaţie de admiraţie generează o comunicare cu sufletul, cu intelectul, cu spiritul scriitorului respectiv. (...)

D. D.: Eu mă întreb altceva: cum era să nu scrie Lovinescu această Istorie a civilizației române moderne? De fapt, ideile, conceptele, credințele din Istoria civilizației... le regăseşti peste tot la Lovinescu. Era, așadar, imposibil să n-o scrie. Plonjeul acesta din literatură în cultură în general devenise obligatoriu pentru Lovinescu din simplul motiv că toată opera sa deja pleda în termenii acestei perspective sociologice, de civilizaţie, de istorie a culturilor. Lăsînd la o parte că o astfel de carte monumentală ar fi lipsit mult culturii române, e clar că Lovinescu n-ar fi putut să n-o scrie, pentru că-i serveşte ca platformă, dar ca o confirmare, ca o revigorare a credinţelor lui lăuntrice şi profunde.

D. Da.: Cartea lui Lovinescu este mult discutată din punct de vedere sociologic, dar el vorbeşte repetat despre chestiuni de psihologie culturală şi psihologie socială. Cînd am recitit Istoria civilizației... cu ochiul psihologului pregătind Psihologia românilor, am văzut o modificare la nivelul psihologiei colective care avea loc în momentul în care Lovinescu își scria cartea. După constituirea Regatului României, paradigma culturală a fost dată de Maiorescu: teoria formelor fără fond. Cînd Lovinescu își scrie lucrarea, evenimente istorice se petrecuseră. Aveam România Mare, ne trebuia un nou început pentru cultura şi civilizaţia noastră, eram în alte relaţii internaţionale, începeau să apară organizaţiile internaţionale, puteai să fii mai curajos şi să vorbeşti de sincronism, aveai temei să spui că poate forma contează mai mult decît spunea Maiorescu. Eu cred că Lovinescu a văzut acest context nou. În orice caz, catalizatorii erau acolo și nu se putea să nu scrie cineva despre toate aceste tranformări în termenii sincronismului, încercînd să explice fenomenul. Şi a scris-o el.

S. V.: Lovinescu spune la un moment dat în carte că, deşi societatea merge înainte în anumite dimensiuni ale ei, reacţia literară la acest proces de modernizare în România este majoritar conservatoare. E ca şi cum criticii sînt sensibili și manifestă deschidere față de modernizare, dar scriitorii sînt mai degrabă reticenţi sau chiar reacționari. Ce să însemne asta?

A. T.: E interesantă problematizarea noutăţii ideilor lui Lovinescu. Faptul că celebrăm astăzi Istoria civilizaţiei... arată că ideile din această carte au fost cu adevărat deschizătoare de drumuri. În epocă, însă, a fost acuzat de plagiat. Parte din cei care au receptat negativ cartea argumentau că nu există nimic nou acolo, că toate ideile cărții se găsesc fie la Ibrăileanu, fie la Gherea, fie la Maiorescu, fie la Zeletin. Într-adevăr, vedem în Istoria civilizației... un discurs care reciclează multe idei existente „pe piaţă” în epoca respectivă, dar modul în care sînt utilizate, arhitectura cărții, montajul și modul de compoziţie al ideilor respective e de natură să le pună într-o lumină cu totul nouă. Camil Petrescu a sesizat, în epocă, acest lucru. Revenind la ideea că literatura are un conservatorism inerent, cred că trebuie operată, totuşi, o disociere între cele două Istorii – Istoria civilizaţiei române moderne şi Istoria literaturii române contemporane. În Istoria civilizaţiei..., imitaţia de forme este legitimă atît în ceea ce priveşte formele noi, cît şi în ceea ce priveşte formele tradiţionale. Lovinescu nu condamnă cu adevărat imitaţia orientată spre trecut, doar pune în discuţie organicitatea orientării spre trecut. Adică pune în discuție ideea că angajarea noastră în raport cu trecutul ar fi de fapt o expresie organică a fiinţei noastre. Trecutul este şi el un obiect mimetic, ca şi obiectele progresului. În schimb, în Istoria literaturii..., lucrurile se schimbă din cauza tezei mutaţiilor valorilor estetice, care este o teză a coeficientului limitat al sensibilităţii estetice. Sensibilitatea estetică, aisthesis-ul, se consumă, se epuizează la un moment dat şi această observație e baza unei propoziţii axiologice foarte puternice prin care Lovinescu condamnă orientarea literaturii spre valorile trecutului.

S. V.: Putem să schematizăm lucrurile şi să spunem că criticii sînt avangarda şi-i trag după ei, cu influenţa lor şi cu o atitudinee oarecum profesorală, pe creatori, pe scriitori?

I. B.: E corect, în măsura în care e corectă o schemă. Mai sînt şi alte scheme posibile. Istoria literară ne oferă nenumărate situaţii în care criticii literari au fost creatori de direcţie, creatori de metodă şi au îndrumat scriitori, au coagulat în jurul lor o mișcare literară, cum a coagulat Lovinescu în Sburătorul, cenaclu și revistă. Istoria literară românească modernă se construieşte în multe situaţii pe această schemă. Sîntem familiarizați cu o asemenea schemă și, fără îndoială, literatura beletristică poate avea o asemenea relaţie cu literatura de idei. Dar eu aş vrea să subliniez că despărţirea între cele două categorii n-ar trebui să fie făcută atît de radical, adică criticii literari, dacă vreţi să-i numim generic, cei care scriu literatură de idei, nu sînt neapărat alţii decît cei care scriu literatură beletristică şi aici iarăşi, după cum invoca Ligia înainte, Lovinescu e un bun exemplu. Dar cred că, pentru cultura română modernă, da, asta e schema care merge cel mai bine. De altminteri, cînd Lovinescu îşi propune să scrie întîi Istoria civilizaţiei..., apoi Istoria literaturii..., se uită foarte serios în urmă, la modelul maiorescian, la care se raportează în varii feluri, pe care sigur că nu înţelege să le copieze, dar care îi este gramatica narativă cea mai apropiată ca referinţă. Pe bună dreptate, pentru că sînt convinsă că aceasta era şi gramatica cea mai familiară publicului căruia i se adresa. Sîntem în primele decenii ale secolului XX, într-o perioadă post-maioresciană în care multe din mințile luminate îl ascultaseră pe Maiorescu la universitate. Maiorescu era o amintire foarte recentă, nici măcar nu era statuie întru totul. Așa că Lovinescu recurge la o arhitectură cunoscută, cel puţin în liniile ei fundamentale, pentru ca după aceea, absolut strălucitor, s-o schimbe. Dar Lovinescu nu e venit de neunde, din altă dimensiune, şi el însuşi ştie foarte bine asta. De altfel, după ce scrie aceste Istorii... pe care le-am tot invocat, în anii ’40 el dezvoltă un întreg ciclu al unor studii despre Junimea, o monografie Maiorescu, apoi T. Maiorescu şi contemporanii lui, o carte despre Carp etc.

S. V.: Cu o formulă inspirată, Zigu Ornea spune că una era relaţia lui Lovinescu cu tradiţia şi alta cu tradiţionalismul.

L. T.: Conceptul de imitaţie pe care-l construieşte Lovinescu în Istoria civilizaţiei... este un concept foarte larg, destinat să prindă în egală măsură orientarea spre viitor şi orientarea spre trecut. Imitarea trecutului nu este conotată negativ, după cum poporanismul, semănătorismul, tradiţionalismul, cuvinte care apar acolo în relaţie cu această idee de imitare a trecutului, nu sînt nici ele conotate negativ. În momentul în care va ajunge, în Istoria literaturii române contemporane, să le trateze drept curente literare, poziția autorului se va schimba cu totul. (...)

S. V.: Pledoaria lui Lovinescu pentru sincronism este ea însăşi sincronă cu ceea ce se întîmpla atunci în Europa sau este doar un manifest de emancipare al unei culturi care se socotea rămasă în urmă?

D. D.: Saeculum numește Lovinescu spiritul timpului. Cum era saeculum atunci? Modernizare, europenizare, căci pentru români modernizarea a însemnat întotdeauna europenizare. Era atunci cum e și acum: același saeculum cu acquis-ul comunitar. Aş face paralela aceasta ca să înțelegem că, de fapt, atunci, ca și acum, era vorba despre asumare.  Imaginaţi-vă că apare acum un sociolog care susţine să nu ne abatem de la acquis-ul comunitar. Ce răspunsuri ar primi? Toate naţionalismele și protocronismele pe care le ştim. La fel era și atunci. De aceea eu cred că frumuseţea lui Lovinescu stă în asumare, ceea ce era excentric, poate cum e și azi. Excentricitatea lui Lovinescu e tocmai asumarea acestui proiect de modernizare prin sincronism. Și Gherea, și Zeletin vorbiseră despre modernizare, dar nimeni n-a făcut-o atît de tranşant cum a făcut-o Lovinescu. Așa că în capul lui s-au spart toate acuzațiile venite în acea atmosferă impregnată de Titu Maiorescu mai devreme şi, mai apoi, patronată de Nicolae Iorga, cu toate -ismele lui. Nu acestea erau ideile dominante pe atunci. E o chestie de sociologie a mulţimii, de psihologia mulţimii sau poate de sociologia politicului: modernizarea era evidentă, funcţiona, ritmurile erau alerte, dar, în acelaşi timp, nicăieri asumările nu erau evidente. În lumea politică, aproape nimeni nu vorbea de modernizare, toată lumea vorbea de naţiune, de România Mare, de unificare. Importante erau temele naţionale, deşi pattern-urile, modelele, saeculum veneau din Occident. Abia în acest sens, noi am fost sincroni. Noi am fost sincroni în fundamentalisme cu ceea ce s-a întîmplat în Europa, în special în Germania. Iar sincronismul acesta cu relele Europei era chiar confirmarea a ceea ce Lovinescu a asumat şi, culmea, pentru care a fost şi criticat, și nedreptăţit. (...)

D. Da.: Cînd începe să încaseze o mulţime de critici de la marii intelectuali ai vremii, mi se pare că Lovinescu dă un pic înapoi. Cînd Rădulescu-Motru, de exemplu, îl atacă şi spune că „această lucrare ignoră trăsăturile româneşti, fondul sufletesc şi cultura românească care nu e capabilă din nimic să producă, totul trebuie luat prin imitaţie”, Lovinescu precizează că civilizaţia ţine de viaţa materială şi de instituţiile asociate, cultura ţine de viaţa spirituală, iar „Istoria... aceasta se referă mai degrabă la civilizaţie şi nu la cultură”. Văd aici un mecanism defensiv. Vi se pare că ține?

D. D.: Pînă la urmă, eu traduc aşa: e mai uşor să educi un copil needucat sau un copil cu o educaţie consistentă? Lovinescu nu putea să spună că n-avem cultură și n‑avem de la ce pleca. Dar el și-a dat seama că a fost receptat în felul acesta, expunîndu-şi ideile consistent. Ecuaţia lui Lovinescu conține ideea de a păstra atîta cultură cîtă avem și de a evolua ulterior, ceea ce se exprimă în altă ecuaţie minunată pe care vreau să v-o destăinui. E vorba despre regimul unei litere: adoptare – adaptare. Din punctul de vedere al lui Lovinescu, despre asta e vorba în modernizare: cît am de adoptat şi în ce fel, apoi, am adaptat? E o teorie minunată şi totuși a fost mereu văzut de unii ca un critic care a desfiinţat cultura română – ceea ce este absolut nedrept. (...)

S. V.: Lui Lovinescu i s-a mai făcut un reproș. I s-a spus că a scris o carte care serveşte PNL-ul și că e un ideolog al liberalismului. Cum vi se pare reproşul acesta?

L. T.: O să mă servesc de cineva care a gîndit bine lucrurile astea. Eugen Simion a formulat, în Lovinescu – scepticul mîntuit, o observaţie foarte bună despre accepţiunile speciale pe care le dă Lovinescu anumitor cuvinte şi, printre altele, cuvîntului „liberalism”. Astfel, precizează Simion, prin liberalism Lovinescu „înţelege spiritul democraţiei burgheze în accepţia de secol al XIX-lea, ideea de libertate şi de acţiune în cîmpul social, progres moral, egalitate juridică, evoluţia formelor şi apariţia de noi instituţii. La fel, a folosit termenul de reacţionar pur şi simplu pentru cel care se opune procesului de înnoire, şi în acest sens erau reacţionari pentru Lovinescu şi junimiştii, şi poporaniştii, şi semănătoriştii, dar, culmea, şi socialiştii”. După care, punctează Simion, „de fapt şi liberalismul, şi reacţionarismul numesc pentru Lovinescu un temperament”.  Deci este vorba despre un vocabular foarte specific, adaptat. Sînt concepte franţuzeşti pe care Lovinescu le ia direct din lecturile lui de sociologie, foarte actuală la vremea aceea, cum ar fi „suggestivitate”, cu doi de „g”, care este un concept pe care-l ia repede după textul lui Paulhan „La double fonction du langage” din 1929 și face din el un cuvînt comun la Sburătorul. Apoi, cuvîntul circulă prin varii texte și chiar prin romane. La fel se întîmplă şi cu cuvintele din vocabularul politic, și e important să ştim că e un mod al lui Lovinescu de a face maleabile cuvintele cu sensuri tari prin faptul că nu le ia în sensurile lor comune și nu le foloseşte într-un uz absolut, predeterminat. (...)

S. V.: Care a fost reacţia în grupul scriitorilor de la Sburătorul cînd a apărut Istoria civilizaţiei române moderne? Bănuiesc că l-au susţinut...

L. T.: Nu neapărat. De pildă, Aderca îi citește lui Zeletin articolele care apăreau în momentul respectiv în presă ca să îl provoace. Camil Petrescu are și el o reacţie critică la primul volum.

S. V.: Şi Lovinescu cum a încasat reacțiile acestea, venite de la apropiaţii lui?

L. T.: Lovinescu le încasează stoic. Într-un fel, el pregătește o societate literară care să îl lovească. Asta este concluzia la care am ajuns eu în cele din urmă. În Aquaforte, al patrulea volum de memorialistică pe care-l publică în ’43, aproape de momentul morţii lui, se vede că a fost mereu provocator cu oamenii din cercul lui. A vrut, într-un fel, să astîmpere setea lor de violenţă punîndu-se pe sine prima țintă spre care să vină săgeţile. A făcut-o din convingerea intimă, cred, că în felul acesta nu se vor săgeta între ei. Adică a vrut într-un fel să liniștească tensiunile din grup aşezîndu-se pe sine ca ţintă permanentă. Şi cred că asta face şi cu Istoria civilizaţiei... Pe de altă parte, cred că şi-a construit grupul de scriitori într-un stil foarte maiorescian, ca pe un proiect, ca pe o nouă direcţie în literatura română. Nu e întîmplător că, după ce avem o Românie Mare, apare, în 1919, cenaclul lovinescian. Eugen Lovinescu a conceput mereu structura asta cenacurală ca pe o microsocietate. Poate nu era chiar „micro”, căci veneau acolo peste o sută de scriitori şi majoritatea scriitorilor noştri din interbelic sînt, într-un fel sau altul, sburătorişti chiar dacă nu rămîn absolut fideli. În orice caz, Sburătorul a fost pentru el o microsocietate în care a putut să vadă mişcările unei societăţi mari şi în care a putut să gîndească o schemă în care a inversat investiţia pe care o făcuse vechea literatură, inclusiv Maiorescu, în scriitori ca moduri reprezentative ale unui popor. În manifestul sburătorist, Lovinescu a spus că vrea ca scriitorii să fie subiectivităţi la modul absolut, să fie ireductibili. Dar ideea de ireductibilitate însemna, cred, că voia să constituie un fel de cadre care să construiască forme de viaţă, să stimuleze creaţia unor forme de viaţă originale, noi. Adică literatura să nu descrie ceva deja existent în societate, ci să creeze, imaginar, spaţii în care apoi societatea să se dezvolte. Iarăşi găsim aici dialectica aceasta simulare-stimulare – prin simularea imaginară, prin construcţia de ficţiune, literatura să devină cadrul posibil al unei forme sociale care să o adopte, să adere la ea, s-o facă din convingere, să o ia ca proiect, să o facă posibilă.

I. B.: Ligia Tudurachi v-a oferit modelul unui Lovinescu care se dă scriitorilor din jurul său ca o ţintă pe care aceştia să-şi exerseze violenţa. Vă mărturisesc că asta-mi permite să mă întorc la unele discuții pe care, foarte demult, cînd Ligia finaliza o teză, mi-aduc aminte că le-am avut repetat. Poate că profesorul cel bun, cel exemplar – şi Lovinescu e exemplar! – se dă pe sine ca o ţintă, se oferă – să evităm verbe de tipul „a se jertfi”, că au o altă tradiţie în cultura română –, se aşază pe el ca o piatră de încercare către discipoli. În sensul acesta, da, Lovinescu este, în mod foarte curajos, un profesor. Dar, de obicei, la nivelul simţului comun, cînd vorbim de modelul profesoral, noi înţelegem altceva. Înţelegem distanţa, pedanteria, „îți  spun eu cum e”, şi aceasta cred că e o înţelegere slabă. Nici nu i-aş dori-o lui Lovinescu şi nu cred că a avut parte de ea. O înţelegere tare, puternică a modelului, da, este chiar aceasta: exersează pe mine, ţi-am arătat cum se face şi din acest exerciţiu amîndoi vom fi cîştigaţi. Chiar dacă pe mine o să mă doară mai tare, dar asta e deja o problemă de notă de subsol. Deci, da, model profesoral, dar atenţie ce model profesoral!

D. Da.: Eu, din zona psihologiei sociale, l-am văzut nu ca pe un martir, ci ca pe un om foarte deştept care a simţit că trăiește un moment istoric în care poate prelua rolul de lider în cultura românească post-Maiorescu. Credeţi că şi-a dorit rolul acesta? Credeţi că i-ar fi plăcut să fi fost urmat de cei de la Sburătorul, să scrie despre lucrarea lui, s-o promoveze, să şi-o asume?

S. V.: Să-l urce pe soclu, poate, aşa cum mulţi de la Junimea au făcut-o cu Maiorescu...

D. Da.: Sigur că asta e contrafactual, dar e interesant...

S. V.: Să încercăm să-i decodificăm şi personalitatea.

A. T.: Nu e foarte mare misterul. A spus devreme că Maiorescu îl fascinează, şi-l fascinează prin postura de lider. În privința aceasta, e neîndoielnic că felul în care s-a angajat în cîmpul cultural și toate gesturile lui culturale au în spate ideea că ar putea fi un nou Maiorescu. Iar ciclul maiorescian de la capătul vieţii cred că trebuie interpretat ca o încercare de raţionalizare tîrzie a acestei pulsiuni care l-a mînat din tinereţe. Dar e o întrebare dacă modelul de autoritate pe care îl încadra Maiorescu la 1860-1870 mai funcţionează în contextul României de la 1910-1920. Eu cred că între timp au avut loc nişte schimbări instituţionale, sociologice – poate Max Weber ne e de folos – care dislocă în cultura română un anumit model de autoritate. Lovinescu, chiar dacă dobîndeşte o autoritate comparabilă cu cea a lui Maiorescu, o exercită cu mijloace diferite, într-o societate românească deja schimbată substanţial. (...)

Textul a fost editat conform necesităților trecerii de la forma orală la forma scrisă.

Foto: Cristian Muntean