Ex Occidente lux!

Și prin constituție etnică, și prin poziție geografică, poporul român se află la hotarul a două lumi: a Răsăritului și a Apusului. Nu există, desigur, rase pure, ci numai rase istorice; ele sînt mai mult expresia unei idealități comune decît a unui sînge nealterat. „Das Deutschtum“, spunea Paul de Lagarde, „liegt nicht im Geblüte, sondern im Gemüte” („Națiunea germană nu consistă în sînge, ci în spirit“); latinitatea nu reprezintă nici ea o formulă somatică, ci o conformație mintală; oricare ar fi fost amestecul de sînge intrat în compoziția rasei noastre, mentalitatea latină o configurează în chip caracteristic și definitiv. Dacă tragice împrejurări istorice nu ne-ar fi statornicit pentru multă vreme în atmosfera morală a vieții răsăritene – suflet roman în viguros trup iliro-trac –, noi am fi putut intra de la început, ca și celelalte popoare latine, în orbita civilizației apusene. Condițiile istorice ne-au orientalizat însă; prin slavii de la sudul Dunării, am primit formele spirituale ale civilizației bizantine; începînd încă din veacul al XV-lea, am suferit, apoi, mai ales în păturile conducătoare, o moleșitoare influență turcească, de la îmbrăcămintea efeminată a șalvarilor, a anteriilor și a ișlicelor, pînă la concepția fatalistă a unei vieți pasive ale cărei urme se mai văd în psihea populară, am cunoscut, în sfîrșit, degradarea morală, vițiile, corupția regimului fanariot, și pentru a-și forma o conștiință cetățenească și un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit pînă în pragul veacului trecut acțiunea dizolvantă a celor trei împărății vecine.

Cel mai activ ferment al orientalizării a fost ortodoxismul. Într-o vreme în care deosebirile dintre popoare se făceau mai mult prin religie decît prin rasă, el ne-a aruncat în primejdia contopirii în marea masă a slavilor de sud și de est. În dosul crucii, spunea Cervantes, se ascunde diavolul, în dosul crucii bizantine se ascundea rusul.

(...)

Răsăritul e, negreșit, o forță a trecutului, dar nu și a prezentului. Viața strămoșilor mlădiindu-se în formele lui, el poate deveni nu numai un obiect de cercetare științifică, ci și de cult retrospectiv. Pietatea trebuie, însă, limitată în timp; sub nici un cuvînt ea n-are dreptul de a seca izvoarele vii ale veacului și de a ne dicta drumurile viitorului. Copacii împiedică vederea pădurii; bogăția prea mare, spunea Shakespeare, se preface adesea în sărăcie. Strînse într-o enciclopedie a 78.931 de tomuri, cunoștințele chinezilor n-au devenit totuși știință, ci au rămas aglomerație. Pasiunea amănuntului inutil nu duce decît la istorism, adică la ștergerea liniilor principale în masa faptelor infinitezimale.

(...)

Soluțiile de continuitate sînt, în bună parte, aparente și relative. Înglobînd în ea, fără să știe, forțele trecutului, chiar marea Revoluție franceză a schimbat mai puțin decît a voit și a crezut că schimbă; menținîndu-se sub nume diferite, tendința centralizatoare a vechii monarhii și, în genere, a spiritului francez a crescut chiar sub regimul nou al republicii, „una și indivizibilă”. Lăsînd, însă, la o parte această rezervă de ordin principial, nu privim revoluția veacului al XIX-lea ca pe o adevărată soluție de continuitate față de esența însăși a sufletului românesc, ci numai față de influențele orientale ale veacurilor din urmă. Axa vieții politice și culturale s-a schimbat din Răsărit în Apus; se va schimba și axa vieții noastre sufletești. Timpul roade chiar și lungile deprinderi intrate în inconștient; să-i așteptăm, deci, acțiunea. Pentru a evolua, pe lîngă stabilitate, unui popor îi trebuie maleabilitate. În trecutul nostru, nu considerăm ca un patrimoniu decît elementul fix al rasei și al vieții naționale, nu și elementele întîmplătoare și regretabile ale influențelor orientale. Privim deci contactul cu Apusul ca pe o reluare a adevăratei continuități etnice și ideale (...). Civilizațiile antice au apărut la Răsărit, de aici: Ex Oriente lux! Cînd, pe ruinele „haosului etnic” al decadenței romane, a apărut blondul german ca principiu configurator al noilor naționalități și civilizații, lumina a venit din nord: ex Septentrione lux! În veacul și de la locul nostru, lumina vine din Apus: Ex Occidente lux! Progresul nu poate deci însemna, pentru noi, decît fecundarea fondului național prin elementul creator al ideologiei apusene, căci după cum spunea Alecu Russo: „...în 16 ani, de la 1835 pînă la 1851, mai mult a trăit Moldova decît în cele cinci sute de ani istorici de la descălecarea lui Dragoș, la 1359, pînă în zilele părinților noștri... Părinții noștri au deschis ochii în leagănul strămoșesc; oamenii de la 1835, care inaugurează generația de față, au răsărit din larma ideilor noi. Ochii și gîndul părinților se învîrteau la răsărit, ai noștri sînt țintiți spre apus: deosebire de la cer pînă la pămînt”.

(...)

În prefacerile societăților, istoricii caută, de obicei, acțiunea ascunsă a ideii creatoare, iar sociologii materialiști, jocul forței economice. Deși de valoare inegală, amîndouă sînt, în realitate, principii active; prin puterea lor de penetrație, ideea și banul determină formele sociale ale popoarelor. Nemairevenind la discuția materialismului istoric, amintim doar că activitatea omenească îndreptată spre producerea, distribuirea și consumarea bunurilor materiale, adică activitatea economică, influențează considerabil toate raporturile omenești, individuale și sociale; lucrul a devenit astăzi atît de banal, încît reflexiunea științifică trebuie să se ocupe mai mult de mărginirea decît de confirmarea lui.

Fără a tăgădui, deci, însemnătatea în unele privinți a acțiunii factorilor economici, vom dovedi, în procesul formației noastre, anticiparea influenței ideologiei sociale asupra capitalismului apusean. Dezvoltîndu-se tîrziu, capitalismul național n-a avut nici un rol în epoca eroică de renaștere a poporului român, numai după 1866 se poate vorbi de o burghezie cu anumite tendințe de clasă și de acțiune politică.

Procesul economic n-a fost depășit de procesul ideologic numai ca punct de plecare, în timp, ci și prin mijloacele lui de penetrație, puterea de difuziune a ideilor e cu mult mai mare. Ne facem negreșit rezerve în ceea ce privește capacitatea lor de a preface fundamental sufletul omenesc.

Popoarele se diferențiază mai puțin prin idei și inteligență decît prin caracter și valoare etică; inteligența e, în genere, o substanță omogenă; ideile circulă pretutindeni, se împrumută și se leapădă uniform, numai caracterul reprezintă un element constant și profund diferențiat. Fără a-i cerceta, deci, intensitatea, afirmăm deocamdată anticiparea acțiunii ideologiei sociale asupra procesului de dizolvare și de reconstituire a capitalismului. Aprinzîndu-și torța mai întîi, ideea a creat forme de viață corespunzînd mai mult unor tendințe morale ale timpului decît unor realități sociale, venind mai tîrziu și străbătînd mai încet, cum era și firesc unor raporturi economice mai complicate, capitalismul și-a impus după aceea normele.

(...)

Latin și, deci, cu virtualitățile sufletești ale tuturor popoarelor latine, poporul român, și prin poziție geografică, și prin condiții istorice, și prin religie, a fost fixat de la început într-un mediu de formație răsăritean, cu totul potrivnic structurii sale intime, iar principalele momente ale dezvoltării sale culturale și naționale, în tot decursul veacurilor XVI, XVII și XVIII, au fost determinate de intermitente influențe occidentale. Istoria civilizației române moderne începe, însă, cu veacul al XIX-lea, adică odată cu integralizarea contactului nostru cu Apusul și cu schimbarea mediului nostru de formație: pornită mai de demult, revoluția de la 1848 reprezintă în mod simbolic momentul principal al acestei noi orientări intelectuale, economice și politice. (...) Am stabilit ca o concluzie naturală caracterul pur ideologic al penetrației civilizației apusene; în începuturile sale, revoluția s-a făcut pe cale de contagiune imitativă și cu ajutorul partidului liberal; abia mai tîrziu, și mai ales prin străduința conștientă a lui Ion C. Brătianu, revoluția ideologică a fost urmată de o revoluție economică.

Procesul acesta de importație a tuturor formelor civilizației apusene, cu corolarul contrastului între formă și fond, constatat de toți cercetătorii civilizației noastre, a fost criticat și de junimiști, care s-au pus, din punctul de vedere al dezvoltării evolutive, și de marxiști, care, privind orice structură politico-socială ca pe o creațiune a unei structuri economice, sînt în fond tot evoluționiști. În realitate însă, procesul formației civilizației noastre ca și cel al tuturor statelor intrate brusc în contact, în solidarismul unei vieți cu mult mai înaintate, nu e evolutiv, ci revoluționar. Faptul e neîndoios și, oricare ar fi rezervele cu care l-am privi, decurge dintr-o necesitate sociologică, pe care am dovedit-o cu suficiente dezvoltări: dacă în decursul veacurilor trecute, cu atît de puține mijloace de interpenetrație, formele vieții intelectuale și sociale se pot reduce la un spirit unitar, procesul de unificare prin nivelare a devenit elementul caracteristic al civilizației moderne. Principiul se poate fixa în formula sincronismului vieții contemporane, care cu toate abaterile aparente, este realitatea însăși, pe cînd credința în putința unor dezvoltări proprii împotriva spiritului veacului nu e decît punctul de plecare al unor perturbări trecătoare. Ca și la alte popoare înapoiate (și am studiat cazul Rusiei și al Japoniei), civilizația noastră nu se putea deci forma decît revoluționar, adică brusc, prin importație integrală și fără refacerea treptelor de evoluție ale civilizațiilor popoarelor dezvoltate pe cale de creștere organică.

Pornind de la punctul de plecare al sincronismului, care domină întreaga mea lucrare, civilizația română s-a format după legile imitației, și anume:

1. Scoborîndu-se de sus în jos, imitația și-a găsit în păturile superioare elementul plastic prin mijlocirea căruia ideile Apusului s-au răspîndit chiar cînd intrau în contradicție cu interesul de clasă.

2. Ținînd seama de natura revoluționară a formației noastre, prin contact brusc și diferență de nivel, imitația a luat la noi un caracter de integralitate; am împrumutat deci formele Apusului fără distincțiune, în masă, și în nici un caz la lumina deliberativă a „spiritului critic”.

3. Acest caracter de integralitate se constată, firește, numai în prima fază, pur revoluționară, a imitației; în faza a doua, în care am intrat de mai demult, rolul „spiritului critic” este incontestabil.

4. Cum numărul invențiilor sau al „ideilor originale” ale unui popor este foarte limitat se poate spune fără exagerare că imitația e prima formă a originalității, în acel înțeles că, prin adaptare la unitatea temperamentală a rasei, orice imitație ia cu timpul un caracter specific. Originalitatea civilizației noastre ca și a civilizației celor mai multe popoare nu stă, așadar, în „elaborație”, ci în adaptare și prelucrare.

5. Imitația nu procedează, după cum susține Tarde, dinăuntru în afară, ci din afară înăuntru, cu alte cuvinte, de la formă și cu tendința probabilă spre fond. Prima parte a acestei afirmații e evidentă și scapă, deci, oricărei aprecieri; cea de-a doua e, întrucît ne privește, un adevăr în mers și unica posibilitate de dezvoltare a civilizațiilor tinere.

6. Imitația nu e numai actuală, ci se poate îndrepta și în trecut, constituind astfel tradiționalismul, care, în sensul său strict, nu e posibil decît atunci cînd se poate raporta la o epocă de expansiune națională integrală. Pentru popoarele formate pe cale revoluționară, fără un trecut cert, tradiționalismul, în sensul imitației acestui trecut inexistent și nu al dezvoltării în cadrele datelor rasei, este o imposibilitate sociologică.

7. Tocmai lipsa unei tradiții puternice, unită, de altfel, și cu lipsa unei autorități organizate au făcut posibilă o transformare atît de bruscă a civilizației noastre în sens revoluționar.

(fragmente din Istoria civilizației române moderne de Eugen Lovinescu, Editura Minerva, București, 1977, ediție îngrijită și prefațată de Z. Ornea)