Enigma haosului ca haos este că pare de neîntîlnit în lumea vieții noastre cotidiene. Aceasta în măsura în care înțelegem haosul ca totală lipsă de ordine. În privința acestuia, se aplică vechiul raționament eleat cu privire la neființă. Deîndată ce încerci a o gîndi, ai și ratat-o. În măsura în care prin haos înțelegem lipsă completă de ordine, este imposibil să-l întîlnim, fie printre lucruri, fie printre trăiri, căci oricare dintre acestea va avea o minimă structură, oricare dintre acestea este, în ultimă instanță, ceva. Chiar și în cele mai fluctuante vise ale noastre, ceva se manifestă, chipuri în constantă metamorfoză, culori care intră unele într-altele, texturi care se contopesc. Cineva mi-a șoptit numele lui Jackson Pollock, dar nici măcar în picturile lui nu întîlnim un astfel de haos. Și nu fiindcă pictorul însuși vorbește în termeni de „armonie pură“, ci pentru că, oricît de departe ne-ar fi arta secolului XX, vedem în continuare linii, pete de culoare etc. Desigur, haosul ca haos – ceea ce încerc să indic aici doar conceptual, căci plinătatea intuitivă e limpede că ne lipsește – nu este „ceva“ de întîlnit în viața noastră cotidiană, este doar o exagerare tipic filozofică a unei alte experiențe din viața noastră, care nu atinge aceste limite ideale, ființa și neființa, forma și materia, ordinea și haosul.
În viața de zi cu zi, vorbim despre haos întotdeauna relativ la o anumită ordine: în trafic, atunci cînd semafoarele nu mai funcționează, într-un meci de fotbal, cînd jucătorii încep să-și piardă concentrarea, iar mingea pare că se lovește de ei în loc ca ei să o lovească, pe birou, după ce ai lucrat îndelung presat de o dată-limită, uneori, talmeș-balmeșul dintr-o conversație, cînd participanții au băut prea mult și era vorba de ceva serios, în visele amintite mai sus și poate în unele coșmaruri, căci monstruosul, deși, prin definiție, arătare, are uneori chipul informului și diformului. Așadar, haos ca opus al formei, al ordinii inerente oricărei forme. Conotăm negativ haosul, căci, prin felul nostru de a fi, ne însușim lumea prin ordonare. Nu întîmplător, în cultura vechilor greci, lumea a ajuns să fie înțeleasă ca lume pornind de la ordine (kosmos). Ca și cum lumea ca întreg a fost apropriată prin ordinea impusă de om naturii sau, cum spune Sofocle în cîteva versuri celebre din Antigona, prin teribila violență a iscusinței. Într-adevăr, deîndată întîlnite, terenul sălbatic se spațializează prin desțelenire, vremea devine timp printr-o atentă compartimentare în calendar, forfota lucrurilor se preface în mișcare guvernată de legi. De la această ordonare primordială, această săpare în interiorul magmei solide a nonumanului, haosul a fost înțeles ca lipsă a unei prestabilite ordini. Și nu întîmplător, tînărul Nietzsche, încercînd să recupereze ceva din ivirea noului, a căutat nașterea în revenirea la un haos de dincoace de ordine. Abia această teribilă întîlnire – cea dintre ordinea care se dizolvă în haos și efortul repunerii laolaltă – face să survină acel ceva care pînă atunci nu era. Ca atunci cînd adevărul paroxistic al nopții, în loc să fie anulat, ajunge să fie integrat și transfigurat de lumina dimineții. Ca atunci cînd zbenguirea frenetică a îmbrățișării se stabilizează în coregrafia vie a dansului. Sau cum zăpăceala străinătății, abia ea, te aduce înapoi la tine însuți. Așadar, haosul manifest și întrupat este cel care, într-o a doua instanță, coagulează și însuflețește împietritul și monotonia.
Am fi tentați să spunem că imaginea haosului modern este cea a gurii căscate în care cazi la nesfîrșit, propria gură deschisă în urletul nesfîrșirii, ca atunci cînd pronunți „ha-“ și nu mai apuci să închei cuvîntul. În cădere se experimentează haosul, poate și în amețeala premergătoare căderii, cînd toate cele ce sînt se amestecă. Așadar, haosul ca hău, haosul ca aparent abis fără fund. Deși toate aceste experiențe sînt ale pierderii sensului, haosul are, inițial, dimpotrivă, statutul începutului. Pentru aceasta, trebuie coborît dincolo de tematizarea filozofică, în cea poetică. Imaginea inițială a haosului este, probabil, cea a gurii căscate din care iese cuvîntul, adică acel ceva care leagă, care ordonează, care face să fie. Haosul era deschiderea din care toate cele ce sînt se iveau. Cum ar fi spus poate Constantin Noica, rostul care rostuiește. Adică așa cum apare la Hesiod: nu ca dezordine, ci ca delimitare ordonatoare a pluralului. De aici a fost doar un pas pentru unii filozofi să afirme că haosul este prelumea, adică tocmai lipsa completă a ordinii. După cum spune, de pildă, Anaxagoras, în fragmentul 4, la început, „evidentă nu era nici o culoare, datorită amestecului tuturor lucrurilor“ (trad. Constantin Săndulescu). Totuși, experiența de azi a haosului încă întreține o legătură cu acea înțelegere arhaică, prefilozofică. Căci, deși în primă instanță doar dezordine, prin descompunerea pe care o aduce, ne pretinde recompunerea și, astfel, haosul indică în continuare fertilitatea nesfîrșită a începutului.
Remus Breazu este lector la Universitatea Națională de Arte din București, unde predă filozofie.
Credit foto: Wikimedia Commons
