Cu cîțiva ani în urmă, un lanț de restaurante din Australia, Karen’s Diner, a stîrnit valuri de curiozitate: conceptul său era să transforme mitocănia personalului într-un brand. Încă de la intrare, clienții erau întîmpinați cu un panou deloc subtil: „Stai jos și tacă-ți gura”. După ce țipau la ei, chelnerii le trînteau mîncarea pe masă și îi insultau.
Ideea nu era originală. Primul restaurant care a lansat conceptul a fost Dick’s Last Resort, în SUA. Deschis în 1985, restaurantul fusese gîndit ca un local de lux. Însă meniul rafinat și personalul amabil nu au fost suficiente, afacerea apropiindu-se rapid de faliment. Atunci, patronul a venit cu o idee năstrușnică: în loc de eleganță și politețe, a mizat pe chelneri neciopliți, care-și reped clienții și îi insultă. Succesul a fost fulgerător. Clienții s-au simțit „fermecați” de insulte, iar localul s-a umplut rapid de doritori să plătească pentru a fi insultați. Nu doar că afacerea s-a salvat, dar a devenit un lanț prosper dînd naștere unei adevărate mode.
Cum apare apetența pentru violență?
În 1961, psihologul Albert Bandura, profesor emerit la Universitatea Stanford, oferea un răspuns printr-o serie de experimente devenite celebre: „Experimentele păpușii Bobo”, care se bazau pe „Teoria învățării sociale”, potrivit căreia comportamentele sociale sînt deprinse din copilărie, prin imitarea modelelor.
Bandura a identificat trei factori esențiali care influențează dezvoltarea comportamentului social. Mai întîi, observarea celor din jur: un copil imită ceea ce vede. Apoi, reacția pe care o primește atunci cînd imită: dacă adulții încurajează sau descurajează acel comportament. În fine, expunerea repetată la același model comportamental. Cu alte cuvinte, cineva crescut într-un mediu violent va dezvolta, aproape inevitabil, reacții violente, indiferent de contextul ulterior.
Experimentul a implicat 72 de copii, împărțiți în trei grupe. Prima grupă a urmărit un adult care, după o scurtă joacă, lovea păpușa Bobo (o păpușă gonflabilă de tip Hopa-Mitică) și o brusca verbal. A doua grupă a observat un comportament pașnic față de păpușă, iar cea de-a treia, grupul de control, a fost lăsată singură într-o cameră, fără prezența vreunui adult.
Rezultatele au confirmat teoria: copiii expuși la modelul agresiv erau mai predispuși să lovească păpușa, iar comportamentul agresiv se extindea și asupra altor jucării. Dar cea mai interesantă reacție a fost a copiilor din grupul de control: deși mai puțin agresivi decît cei din prima grupă, s-au dovedit totuși mai violenți decît cei care asistaseră la un model non-agresiv.
Concluzia? Puterea exemplului pozitiv poate contracara, măcar temporar, influențele agresive anterioare.
