„Realitatea este doar o iluzie, deși una foarte persistentă.” Probabil că ați mai citit această frază atribuită lui Einstein. În realitate, acesta a spus, într-o scrisoare: „Pentru noi, fizicienii convinși că distincția dintre trecut, prezent și viitor este doar o iluzie persistentă, moartea nu înseamnă mare lucru”. Dar ne putem imagina o lume în care Einstein a formulat fraza exact cum apare în deschidere.
Există o ceață care separă realitatea de imaginar, o frontieră pe care umblă adesea scriitorul. Acolo, printre construcții ideatice, se rescrie viitorul sau, poate, se rescrie prezentul. Pentru un scriitor, realitatea nu este un dat imuabil, o axiomă a existenței, ci o formă fluidă, manipulabilă, care poate fi descompusă și recompusă, asemenea pieselor de LEGO. Realitatea este, în același timp, scenă și actor, ecuație și necunoscută, prezent și potențial.
Din punct de vedere filozofic, realitatea este adesea descrisă ca fiind „ceea ce există independent de percepțiile noastre”. Dar ce se întîmplă cînd fiecare ființă umană percepe altfel acel ceva? Ce se întîmplă cînd două minți văd același eveniment și construiesc două narațiuni care pot fi opuse? Pilda celor șase orbi care întîlnesc un elefant, dar fiecare îi pipăie altă parte a corpului, ne sugerează că accesul la realitate poate fi incomplet, altfel spus, realitatea nu poate fi cunoscută în totalitate și sîntem obligați, în încercarea de a o reconstitui, să operăm cu piese de mozaic sau cu fragmente care nu se îmbină perfect. La fel stau lucrurile și în Rashomon, filmul lui Akira Kurosawa din 1950, unde realitatea devine fluidă și contradictorie.
Realitatea apare astfel ca o convenție, o înțelegere temporară între subiectiv și obiectiv. Este o hartă făcută din simboluri, iar nu teritoriul însuși. Și cum orice hartă poate fi redesenată, și realitatea poate fi reimaginată. La fel și adevărul.
Unelte de introspecție
În acest sens, o ficțiune cu o rată mare de consens devine o realitate. Banii sînt o ficțiune consensuală: o bancnotă de 100 de lei este doar o hîrtie, dar pentru că toți credem în valoarea ei, ea devine reală în tranzacții. Așadar, o ficțiune căreia îi dăm valoare de adevăr. Altminteri, n-ar fi decît ceea ce este în realitate, o hîrtie plastifiată inutilă. Ceea ce numim real este ceea ce majoritatea crede că este. Dar majoritatea este, în sine, o ficțiune statistică. Așadar, scriitorul explorează aceste convenții, punînd întrebarea: Și dacă lucrurile n-ar fi așa?
Într-un text science-fiction, realitatea poate fi o simulare, un univers paralel, o hologramă controlată de o entitate superioară sau un vis colectiv. Dar aceste idei nu sînt doar exerciții stilistice, ele reflectă o anxietate profundă a umanității: aceea că adesea ceea ce percepem nu este tot ceea ce este.
Tehnologia este complicea scriitorului de SF. Ea este puntea între posibil și fantastic, între prezent și postuman. Un telefon mobil era magie pură în 1900, iar un algoritm care scrie poezie era ficțiune în 1950. Ce e astăzi real, mîine poate fi desuet. Aici, scriitorul de SF devine un profet paradoxal: cel care descrie viitoruri posibile pentru a înțelege mai bine prezentul.
Astfel, în mîinile sale, o mașină a timpului nu este doar un instrument narativ, ci un reflector asupra memoriei și traumei. O colonie pe Marte nu este doar o aventură spațială, ci o meditație asupra exilului și a regăsirii identității. O Inteligență Artificială nu este doar o unealtă, ci și un test pentru ce înseamnă a fi uman.
Scriitorul de science-fiction îndrăznește să creeze realități alternative nu doar pentru a ne fascina, ci pentru a ne învăța cum să ne punem sub semnul întrebării propria identitate. Ce ar fi dacă am trăi într-o lume în care gravitația nu există? Sau într-o societate în care amintirile sînt transferabile? Ce mai rămîne din tu, atunci cînd toate reperele sînt reconfigurate?
Philip K. Dick, autorul devenit sinonim cu paranoia metafizică, spunea: „Realitatea este ceea ce nu dispare atunci cînd încetezi să mai crezi în ea”. Dar ce se întîmplă cînd nici o credință nu mai e stabilă, cînd fiecare identitate e fragmentată între lumi virtuale, în avataruri, în realități augmentate?
Scriitorul de SF contemplă nu doar lumi posibile, ci și sine posibile. Nu doar viitoruri, ci și eu-uri alternative. Într-o lume în care identitatea devine un mozaic de alegeri algoritmice, el întreabă: Cine sînt eu, într-un univers care mă poate reprograma?
Există o prejudecată persistentă că science-fiction-ul este preocupat doar de exterior: spațiu, roboți, planete, viitoruri tehnologice. Dar marile texte ale genului sînt, în esență, introspective. Ele folosesc decorul spectaculos pentru a reflecta realități interioare. Romanul Solaris al lui Stanislaw Lem, de pildă, este despre pierdere și vinovăție. Filmul Blade Runner de Ridley Scott, adaptat după un roman de Philip K. Dick, este despre memorie și umanitate.
Scriitorul de SF nu scrie mereu despre spațiu. Scrie adesea despre golul dintre oameni. Scrie despre frică, singurătate, speranță, dragoste. Acolo, printre stele, se vede mai bine ceea ce este în noi. Astfel, ficțiunea devine realitate, nu prin acuratețe, ci prin adevăr.
Un alt aspect fascinant al realității, așa cum o vede scriitorul de SF, este ideea că ea poate fi complet falsă, iar noi să nu avem cum să ne dăm seama. De la Platon și visul fluturelui lui Zhuangzi pînă la The Matrix, ficțiunea a ridicat constant întrebarea: și dacă trăim într-o simulare? Această idee nu este doar populară în cultură, ci are chiar susținere în filozofia contemporană, vezi Nick Bostrom și ipoteza simulării. Science-fiction-ul, însă, a îndrăznit să meargă mai departe, să construiască nu doar una, ci nenumărate realități stratificate, lumi în lumi, conștiințe în conștiințe, adevăruri în oglindă.
Pentru scriitorul de SF, sindromul Matrix nu este o boală, ci o conștientizare poetică: tot ceea ce credem că este stabil poate fi un vis în vis, un cod într-un cod. Iar dacă totul este relativ și manipulabil, atunci libertatea supremă devine capacitatea de a imagina altceva. A construi o realitate nouă, mai sinceră, mai profundă.
Un aspect adesea ignorat, dar esențial în viziunea science-fiction, este ideea că realitatea nu este un ceva, ci o poveste. O poveste pe care o spunem nouă înșine în fiecare zi, prin educație, prin limbaj, prin memorie. Scriitorul de SF are, așadar, unelte divine: el reconfigurează narațiunea fundamentală. Nu doar spune povești, ci rescrie realitatea însăși. De aceea, unele opere SF devin mitologii moderne pentru că nu doar descriu lumi, ci influențează percepții despre lume.
Realitatea nu este obiectivă, ci coerentă. Nu este absolută, ci persistentă. Iar atunci cînd destui oameni cred într-o poveste, ea devine adevăr. Science-fiction-ul înțelege asta. Și, în consecință, oferă povești alternative care devin realități în sine: în cultură, în știință, în politică, în vis. Poate cel mai subtil mod în care un scriitor de science-fiction înțelege realitatea este ca o formă poetică. Nu în sensul de rimă și metaforă, ci în sensul de expresie a misterului.
Realitatea nu trebuie înțeleasă. Ea trebuie simțită. Adevărul unei lumi nu stă în coerența logică a regulilor, ci în vibrația emoțională pe care o trezește. Dune nu e real pentru că are o ecologie plauzibilă, ci pentru că simțim nisipul sub piele și lupta spirituală în sînge. 2001: Odiseea spațială nu e adevărată pentru că HAL e o AI bine scrisă, ci pentru că ne simțim singuri în fața necunoscutului, exact ca Dave.
Realitatea, deci, nu este doar o construcție mentală, ci un poem viu, pe care îl rescriem zilnic. Iar scriitorul de SF este acel poet care, privind cerul, alege să ne spună nu cum este lumea, ci cum ar putea fi sau, poate, cum ar trebui să fie. Pentru un scriitor, realitatea nu este o închisoare, ci o provocare. Nu o limitare, ci un început. Nu un dat, ci un joc. Science-fiction-ul nu este despre nave spațiale. Este despre libertate. Libertatea de a reimagina ce înseamnă realul. Libertatea de a construi lumi unde putem fi mai mult decît ceea ce sîntem. De a trăi nu doar în prezent, ci și în posibilitate.
Realitatea este, în cele din urmă, o formă de credință. Iar scriitorul de science-fiction este un fel de eretic divin: cel care are curajul să creadă în altceva. Să ne provoace. Să ne inspire. Să ne trezească din somnul realității convenționale. Pentru că, poate, doar atunci cînd ne îndoim de ea, începem cu adevărat să trăim realitatea.
A spune că realitatea este o ficțiune cu o rată mare de consens nu este un relativism extrem, ci o invitație la luciditate: să înțelegem că multe dintre lucrurile „reale” din jurul nostru sînt construite. Și, mai important, că pot fi reconstruite. Această perspectivă ne oferă libertate, dar și responsabilitate. Dacă realitatea este, în parte, o poveste împărtășită, atunci avem și datoria de a alege povești mai bune, mai drepte, mai umane.
Sau, cum ar putea spune un scriitor imaginar de science-fiction: Dacă realitatea este doar o poveste bine spusă, atunci hai să fim mai buni povestitori.
Marian Truță este scriitor. Ultima carte publicată: romanul Misterele templului, al doilea volum din seria Gladius (împreună cu Dănuț Ungureanu), Crime Scene Press, 2024.
Foto: Blade Runner
