Geografia gustului

Îmi amintesc cum am făcut primele mele sarmale într-un colț de Japonie, în ajunul Crăciunului. Nu mai gătisem niciodată, iar frunzele de varză, doar pe jumătate murate, nu semănau prea mult cu cele de acasă. În jurul mesei, cîțiva japonezi mă ajutau să le împachetez. Le așezau cu o precizie aproape ceremonială, ca și cum ar fi împăturit nu doar o frunză, ci o fărîmă dintr-o țară pe care nu o cunoșteau. Gustul a fost diferit. Așa s-a întîmplat cu aproape orice fel de mîncare românească pe care am încercat să îl refac în străinătate. România pe care o mîncam departe nu era niciodată cea pe care mi-o aminteam. Mă întreb acum dacă toată încăpățînarea cu care încercam să păstrez rețetele, ingredientele și obiceiurile nu venea, de fapt, dintr-un loc mult mai ascuns în mine. Nu încercam să reproduc un gust, cît să nu pierd ceva ce nu știam încă să numesc. Mirosul ajunge uneori la memorie înaintea cuvintelor. Poate de aceea anumite arome ne tulbură fără să știm imediat de ce: corpul recunoaște un loc înainte ca mintea să-i găsească numele. Privind în urmă, îmi dau seama că acele sarmale nu erau poate mai puțin autentice pentru că fuseseră făcute în Japonia. Erau altfel autentice: purtau în ele și plecarea, și improvizația, și mîinile unor oameni pentru care România era doar o poveste spusă de mine. Tradițiile nu supraviețuiesc pentru că rămîn neschimbate, ci pentru că acceptă să fie refăcute în alte locuri și de alte mîini.

Acum cîteva zile, într-un hotel din Osaka, la micul dejun, mi-a atras atenția un fagure măricel din care mierea se prelingea într-un bol. Nu pofteam neapărat la ea. Dar simplul fapt că exista acolo, în mijlocul unui mic dejun japonez, m-a făcut să mă uit de două ori. Pe etichetă scria: România. I-am făcut o poză și am trimis-o unor prieteni români. Mi s-a părut aproape amuzant cît de mult mă bucurase să găsesc acolo, între miso, pește la grătar și orez, și o bucățică de acasă.

În ultimii ani mă simt norocoasă. România ajunge la mine în bagajele oamenilor care vin aici. Printre rafturile cu sticle de sos de soia, am negreșit și o sticlă cu pălincă sau, dacă abia am primit-o, una cu vișinată. Nu sînt mare băutoare de tărie, dar vișinata este preferata mea, așa că nu are o viață prea lungă. Mai sînt borcane cu miere de salcîm și dulceață. În frigider, negreșit telemea, iar prin dulapuri mălai și griș. Majoritatea turiștilor cu care mă întîlnesc mă întreabă ce gătesc acasă. Cînd aud că ciorba este aproape nelipsită și că și fiicele mele o mănîncă, îi văd cum dau aprobator din cap, urmat aproape invariabil de un „Bravo!”. Există, cred, o mîndrie aparte în felul în care românii vorbesc despre mîncarea lor. Poate pentru că bucătăria este unul dintre puținele lucruri pe care le putem lua cu noi oriunde. Fiicele mele, ca mulți dintre cei crescuți în familii de emigranți, și-au petrecut doar o parte din vacanțe în România, în timp ce viața lor s-a desfășurat în altă parte. Ceea ce mă leagă pe mine de țară creează o hartă care e diferită de a lor. Pentru ele ciorba nu va însemna România așa cum înseamnă pentru mine. Poate că va reprezenta mai întîi căminul din Japonia, locul unde au crescut și vocea mea chemîndu-le la masă. Iar sarmalele de Crăciun nu vor fi neapărat o amintire a unui loc, ci a unor oameni și a unor sărbători.

Moștenirea nu se transmite niciodată intactă. Nu le putem da celorlalți amintirile noastre, ci doar gesturile din care, în timp, își vor construi propriile amintiri. Putem găti aceleași feluri de mîncare, putem păstra aceleași ritualuri, dar ceea ce vor însemna toate acestea pentru ele va fi, inevitabil, altceva. Poate că, odată cu distanța, nu se schimbă doar locul în care trăim. Se schimbă și felul în care îl purtăm cu noi. Unele lucruri se estompează, altele se încăpățînează să nu plece. Iar ceea ce rămîne nu este întotdeauna ceea ce ne-am fi așteptat. Și totuși, de ce unele lucruri nu-mi mai lipsesc după atîția ani, în timp ce pe altele încă le caut? Nu toate produsele românești au aceeași putere de evocare. Unele au rămas pur și simplu alimente, în timp ce altele par să fi păstrat în ele ceva mai greu de definit. De ce încercăm să refacem din memorie, deși știm că nu va avea niciodată gustul pe care îl avea în bucătăria mamei? Nu este vorba doar despre mîncare. Poate că, în spatele acestor gesturi aparent mărunte, există o nevoie de a nu pierde complet firul care ne leagă de locul din care am plecat. Un fir care se subțiază cu timpul, dar care nu dispare. Iar uneori îl găsim acolo unde ne așteptăm mai puțin: într-o frunză de varză, într-o lingură de mălai, într-un fagure de miere văzut întîmplător într-un hotel din Osaka.

Gusturile de acasă sînt urmele unei geografii interioare: o hartă desenată nu doar în memorie, ci și în corp. Nu o putem vedea și nici reface întocmai, dar o recunoaștem atunci cînd un miros, o textură sau un gust îi atinge, din întîmplare, unul dintre puncte. Iar cînd gătim pentru copiii noștri, nu le predăm aceeași hartă. Le dăm doar cîteva repere din care, într-o zi, își vor desena propria casă. Poate că asta înseamnă, pînă la urmă, să porți în tine un loc după ce ai încetat să mai locuiești în el.

Sabina Yamamoto este scriitoare și locuiește în Japonia. Cartea sa de debut, Nu mai e nimeni acasă, a apărut la Editura Vellant, în 2023.

Credit foto: Wikimedia Commons