Tudor și Geanina Grecu sînt, astăzi, printre cei mai importanți colecționari de artă contemporană. Tudor Grecu ne-a povestit ce înseamnă, cu adevărat, să colecționezi, nu din perspectiva expertului infailibil, ci a cuiva care a învățat pe parcurs. A fost o conferință despre modul în care s-a construit, în doi, un mod comun de a privi și de a aprecia arta. Firesc, conferința a fost însoțită de prezentarea multor opere, iar revista noastră, în formă tipărită, nu o poate face, așa că am extras pentru cititor ideile esențiale și le-am completat cu un fragment din sesiunea de întrebări și răspunsuri care au urmat conferinței. (S. V.)
Împreună cu Geanina, care este soţia mea, sîntem, de fapt, un cuplu de colecționari, ceea ce este un pic diferit față de un colecţionar, pentru că sînt două minţi care judecă și decid. [...]
Cîteva cuvinte despre noi. Eu şi Geanina sîntem născuţi în Bucureşti şi sîntem în continuare îndrăgostiţi de acest oraş, dar şi de Arad, de care ne leagă rude destul de numeroase. Facem parte din acea generaţie norocoasă care n-a fost nici atît de tînără încît să nu înţeleagă momentul tranziţiei post-comuniste, dar nici atît de în vîrstă încît să fie expusă la tipul acesta de sminteală în care vrei mai mult decît ceea ce poţi obţine. Geanina este absolventă de matematică, tehnologia informaţiei, eu sînt economist-finanţist şi oarecum specializat în banking. [...] Avem o colecţie pe care am început-o în anul 2005, deci chiar acum 21 de ani, de peste 1.000 de lucrări. Cele mai multe sînt expuse în sediul KPMG din București, firma unde lucrez şi eu. [...] Două prietenii din tinerețe ne-au făcut să devenim colecționari. În anii liceului şi ai facultăţii, apropierea noastră de doi prieteni, Dan Popescu şi Mihnea Mircan, au fost determinante. Dan Popescu a deschis una dintre primele galerii din România, H’art Gallery, la Bucureşti. Mihnea Mircan este unul dintre primii curatori cu titlu profesionist din România, a plecat la un moment dat din România, mergînd la Tokyo, la Anvers, apoi în Australia, dar a revenit recent în țară. Apropierea de ei ne-a făcut curioşi. Nu a fost nimic mai mult. Pur şi simplu, fiind în preajma lor am vrut să înţelegem ce fac. Curiozităţi ale tinereţii. A fi colecționar presupune, desigur, să ai capacitatea de a plăti preţul lucrării, ceea ce noi nu aveam în primii ani. Abia în 2005 am achiziționat prima lucrare. Autorul era un artist clujean, Ciprian Mureşan, foarte tînăr pe atunci, consacrat astăzi. [...] Lucrarea se intitulează „Miner”. V-am spus că sînt bucureştean. Pentru noi, în familie, dar şi pentru oraşul nostru în general, mineriadele au fost drame pe care le-am trăit la fel de puternic sau chiar mai puternic decît Revoluţia. Spre deosebire de Revoluţie, energia mineriadelor a fost exclusiv negativă. Nimic pozitiv! [...]
Tu nu ştii că eşti colecţionar pînă cînd nu îţi spune cineva, la un moment dat, că eşti colecţionar. Nu există o formulă, nu există o consacrare şi, cu siguranţă, nu cu gîndul că te va numi lumea colecționar porneşti, ci cu o curiozitate şi cu o îndrăgostire. Ei bine, cînd lumea te reperează ca fiind colecţionar, una dintre întrebările clasice, cît de cît de bun-gust, este: ce temă are colecţia? Iar una din întrebările clasice de mai puţin bun-gust este: cam ce buget de achiziţii ai pe an? Acestea sînt cele mai frecvente întrebări după ce lumea te cunoaște ca fiind colecționar de artă. Colecţia noastră nu a avut o temă, nu are nici acum, ea în sine probabil că este o temă. [...] Dacă e ceva pentru care noi doi sîntem recunoscuţi în cercul acesta mic de oameni care sînt interesaţi permanent de artă este asocierea noastră cu aceste două galerii care ne sînt prietene, și anume Sabot din Cluj-Napoca şi H’art din București. Asta ţine şi de o declarație a noastră: am spus la un moment dat că noi nu colecţionăm artă, nu colecţionăm artişti, ci colecţionăm galerii. [...]
Majoritatea lucrărilor din colecția noastră sînt legate de relaţiile directe cu artişti pe care noi îi cunoaştem bine sau foarte bine. Există însă, evident, şi artişti pe care nu avem cum să-i cunoaștem pentru că nu mai sînt, ceea ce nu ne-a împiedicat să ne îndrăgostim de ei. Așa a fost cu Horia Damian. Am achiziţionat o lucrare de pe piaţa privată şi, după ce am achiziţionat-o, am ajuns cumva la Centrul Pompidou, am găsit acolo o publicaţie despre genul acesta de lucrări, despre „Proiectul San Francisco”. Nu am regăsit lucrarea pe care o achiziționaserăm în această publicaţie şi ne-am îngrijorat. Ne-am temut că e un fals. Am aflat atunci că există cineva care ar putea să ştie dacă este fals sau nu – Radu Varia. L-am găsit și ne-a ajutat mult, ne-a servit ca un veritabil ghid în relație cu Horia Damian. Acesta a fost momentul clarificator pentru noi, cînd ne-am dat seama că trebuie să susţinem cartea de artă. Cînd ai de-a face cu achiziţia unei lucrări a unui artist care nu mai e în viață, dacă opera acestuia nu este documentată, nu ai decît şansa întîlnirii cu persoane care au fost în apropierea artistului și pot să te lămurească. Dar şi această şansă, fireşte, dispare în timp. Așa am decis că trebuie să susţinem producţia de carte de artă. E nevoie de susținere pentru că dacă cartea, în general, nu se vinde, e bine să știm că cartea de artă nu se vinde aproape deloc. Pe de altă parte, cartea de artă necesită ilustraţie de bună calitate, ceea ce o face mai scumpă decît cartea obişnuită. Am reuşit să conving colegii din KPMG ca, în bugetul în care noi făceam cadou clienţilor noştri de Crăciun cîte o sticlă de vin sau un cozonac, să producem o carte de artă în fiecare an şi să o facem cadou clienţilor noştri. Astfel, rezolvăm şi distribuţia cărţii. [...]
Cum a evoluat gustul colecţionarilor Geanina şi Tudor în cei douăzeci de ani?
Întrebarea îmi dă ocazia să vă spun cum am ajuns noi să fim un cuplu de colecţionari. Pentru că acea primă achiziţie despre care v-am vorbit, „Minerul”, a fost, de fapt, decizia mea. Lucrarea nu costa foarte mult, 1.000 de euro, dar eu nu aveam această sumă. Am decis să o cumpăr, l-am rugat pe fratele meu să mă împrumute, am cumpărat-o, am adus-o acasă și am pus-o pe un perete, poate că nu foarte inspirat așezată. Cînd Geanina a ajuns acasă, „Minerul” nu i-a stîrnit deloc vreo admirație. Nu atît lucrarea, cît mai degrabă poziţia ei în casă nu era chiar potrivită. În condițiile acestea, eu nu i-am spus c-am cumpărat-o, i-am spus că n‑au avut unde s-o lase băieții după ce expoziţia s-a terminat – ei sînt din Cluj, e greu să transporţi o lucrare mare, şi ne-a rugat Mihnea s-o ţinem noi o vreme. În timp, Geanina a început să se obişnuiască cu lucrarea, care chiar e acceptabilă, poate chiar reuşită din punct de vedere estetic. Nu a durat mult și am vrut din nou să cumpăr o lucrare, iar de data asta m-am consultat cu Geanina, ea a luat o decizie foarte bună care s-a aliniat perfect și cu judecata mea. Acela a fost momentul în care decizia ei a fost: „Decît să stau şi să critic de fiecare dată ce urmează să ajungă în casa noastră, mai bine mă implic”. Şi aşa am devenit un cuplu de colecţionari. Amîndoi ne implicăm în alegerea lucrărilor şi chiar dacă, poate, unul dintre noi o acceptă mai puțin, măcar am fost amîndoi acolo, contemporani cu momentul luării deciziei.
Consideraţi că existenţa unui muzeu naţional de artă contemporană este o contradicție în termeni? Credeţi că arta contemporană e mai la ea acasă în colecţii expuse în spaţii nededicate, care au şi alte funcţiuni? Raportul muzeu – artă contemporană vă sună pleonastic sau oximoronic?
Nu-mi sună nici oximoronic, nici pleonastic. Artă contemporană nu înseamnă un prezent continuu, nu înseamnă toate lucrările făcute astăzi. Arta contemporană tratează o temă care transmite o vibraţie relevantă pentru tine acum, pentru prezentul tău, o temă pe care o poţi recunoaşte în imediatul tău. Mergem într-un muzeu și vedem lucrări de pe la 1820. Le putem admira execuția, dar ne e greu să ne raportăm la ele pentru că noi nu sîntem din acea lume. Nu sîntem contemporani cu tema pe care o tratează lucrarea. E bine că există un Muzeu Naţional de Artă Contemporană. Faptul că acest muzeu ar putea uşor să fie mult mai bun, mult mai relevant, mult mai vizibil este o altă discuție care ţine şi de guvernanţă, și de raporturile administrative dintre acest muzeu şi structuri ale altor ministere și de capacitatea de finanţare a muzeului. Nu încerc să găsesc o scuză. Chiar deloc. Muzeul Naţional de Artă Contemporană din București nu e deloc competitiv. Noi nu putem să mergem la Londra şi să le spunem: „Haideţi să vă arătăm ce expoziţii am avut noi, la Bucureşti”. [...] Un muzeu bun de artă contemporană nu muzeifică. Rostul principal al unui muzeu de artă contemporană nu este să achiziționeze lucrări – deși, să fiu clar, nu am nimic împotriva achiziționării lucrărilor de artă contemporană, eu asta fac, de altfel. Dar rostul unui muzeu de artă contemporană este să facă expoziții, să le susțină chiar și în alte spații decît cele ale muzeului, să își propună să evidențieze această vibraţie artistică în societate, iar nouă, public și colecționari, să ne dea ora exactă în arta zilelor noastre.
Faceţi şi vizite direct în atelierele artiştilor? Vi s-a întîmplat vreodată să doriţi să cumpăraţi o lucrare aflată încă în lucru? Ați comandat lucrări?
La toate trei întrebările răspunsul este da. Fireşte că facem vizite în atelierele artiştilor. Îmi place foarte mult să avem o relaţie directă cu artiştii pe care-i îndrăgim. Mi s-a întîmplat să vrem lucrări neterminate. Ca mică paranteză, avem în KPMG o lucrare a lui Nicolae Comănescu pe care am recuperat-o de la un prieten de-ai lui, rămasă undeva la Piteşti. Această lucrare, ca multe alte lucrări ale lui Comănescu, nu este chiar terminată. Este un drum pe care nu l-a mai terminat de pictat. La un moment dat, Alexandru Davidian, însoțit de cineva, ne vizita colecţia şi, cînd am ajuns în fața lucrării, am spus: „Uite, lucrarea nu e terminată”. Şi Alexandru a replicat: „Te rog, nu mai spune asta despre lucrările lui Comănescu, pentru că lucrările lui, într-un fel sau altul, toate sînt neterminate”. Deci dacă o lucrare este terminată sau nu rămîne mereu de discutat. Am și comandat lucrări. Probabil că orice om care a văzut „Grădina deliciilor” de Hieronymus Bosch și-o dorește. Și noi ne-o dorim. E imposibil de avut, totuși. Cam în epoca în care aveau loc demonstrațiile pentru salvarea Roşiei Montana, am abordat un artist de care sîntem apropiaţi, Adrian Preda, care lucrează cu Dan Popescu. Adevărul e că noi nu știam dacă e în regulă sau nu să ceri unui artist că facă ce vrei tu, dacă nu cumva e o imixtiune inacceptabilă în creativitatea lui, dar am îndrăznit. Și l-am întrebat pe Adrian Preda dacă poate să ne facă o lucrare în care să fie partea de Iad din „Grădina deliciilor”, cumva adusă în povestea Roșia Montana, cu jandarmi. Și a zis că da, sigur, o face. A ieșit o lucrare care ne place mult, place tuturor celor care o văd pentru că e imediat reperabilă, recunoști și Bosch, recunoști și emblemele Jandarmeriei. Așadar, avem cel puțin o lucrare comandată, dar avem multe neterminate. Precizez, ele sînt neterminate nu pentru că ne-am grăbit noi să le achiziționăm.
Aţi avut pe parcursul creşterii dvs. ca colecţionar, dincolo de prietenii, un mentor? Măcar la început, aţi avut pe cineva mai experimentat cu care să vă sfătuiți ce să cumpărați, ce să nu cumpărați?
Nu am avut. Insist totuşi că aceşti prieteni pe care i-am menţionat sînt, fiecare dintre ei şi cîţiva alţii pe care nu i-am menţionat, un fel de mentori. Şi cînd am spus că noi colecţionăm galerii, mă refer la faptul că între colecţionar şi galerist, cel care construieşte programul expoziţional, se construieşte o relaţie de încredere, de gust, de valori şi de implicare în evoluţia, în dinamica respectivilor artişti. Asta înseamnă că, odată ce ai construit acest pod, întregul program al galeriei devine dezirabil și pentru noi. În acest sens, galeriştii respectivi sînt un fel de mentori. Dar cei mai buni mentori pentru noi, întotdeauna, au fost artiştii. Artiştii sînt nişte judecători de o fineţe extraordinară a lucrărilor altora. Fireşte, cînd ești un artist bun, lucrările tale sînt cele mai bune. Eu nu ştiu nici un artist bun care nu e conștient de valoarea lui. Artistul își apreciază lucrările. Dar e foarte interesant să-i asculți pe artiști vorbind despre lucrările confraților. Finețea şi sensibilitatea cu care artiștii vorbesc despre lucrările altor artiști sînt inegalabile...
.jpg)
