Poveștile circulă cu atîta ușurință din gură în gură fiindcă omul pare incapabil să nu povestească. Uneori îi sînt suficiente trei figuri geometrice care se mișcă pe un ecran pentru ca, într-o clipă, să vadă în ele personaje, intenții, conflicte și emoții și să țeasă o intrigă coerentă. În celebrul experiment al lui Fritz Heider și Marianne Simmel (1944), aproape nimeni nu a sesizat doar forme în mișcare, ci personaje care se urmăreau, se amenințau ori se salvau. Ne vine greu să privim lumea fără să izvodim ceva despre ea, iar poveștile, înainte de a ajunge pe hîrtie sau pe ecran, trec adesea prin gură.
Pictograma gurii deschise, kǒu, este foarte productivă în imaginarul cultural chinez, fiind loc al vorbirii, mîncării, dorinței, autorității și controlului. În limba chineză, gura nu este doar organul vorbirii, ci și o unitate prin care omul este prins în lume și în societate. Kǒu este totodată un caracter de sine stătător și unul dintre radicalii din scrierea chineză, adică un element grafic constitutiv după care caracterele sînt grupate în dicționare și care, în multe cazuri, oferă și un indiciu semantic. De pildă, îl regăsim foarte vizibil în caractere precum chī („a mînca”), hē („a bea”), chàng („a cînta”) sau wěn („a săruta”).
După cum era de așteptat, încă din tradiția lexicografică veche, caracterul kǒu trimite la cele două funcții fundamentale ale acestui organ. În Shuō wén jiě zì, dicționarul alcătuit de Xu Shen (58-148), gura este definită drept cea prin care omul „vorbește și mănîncă”. Ca element component, kǒu devine foarte fertil în limba chineză, iar unele dintre combinațiile sale grafice par să concentreze mici istorii culturale. Bunăoară, trei guri formează caracterul pǐn, în jurul căruia s-a dezvoltat o întreagă familie de sensuri: categorie, grad, calitate, caracter moral, dar și actul de a aprecia, de a evalua, de a savura sau de a degusta. Pǐn chá, de pildă, înseamnă a savura sau a degusta ceaiul, iar pǐnwèi trimite deopotrivă la gust și la capacitatea de apreciere. De bună seamă că gura depășește atribuțiile legate de hrană și vorbit, devenind un loc metaforic al discernămîntului. Dacă trei guri pot produce judecată, patru pot face chiar gălăgie; caracterul rarisim jí desemnează ideea de „multe guri” și, prin extensie, clamoarea vocilor.
Această conexiune dintre gust și judecată estetică este cu atît mai interesantă în cultura chineză cu cît ea apare și în reflecția asupra poeziei. Sikong Tu (837-908), poet și teoretician literar din dinastia Tang, este asociat în mod tradițional cu opera Èrshísì shī pǐn, în care se disting douăzeci și patru de pǐn 品, adică douăzeci și patru de calități sau moduri estetice ale poeziei. Categoriile stabilite aici sînt delimitări atît de inefabile în tușele de emoție și de atmosferă pe care le poate simți cineva, încît solicită participare și atenție sporite în actul de lectură. Titlul operei, Èrshísì shī pǐn, conține tocmai acest caracter pǐn, care poate însemna „categorie”, „grad” sau „calitate”, dar care, ca verb, poate trimite și la actul de a „gusta”, „a savura” sau „a aprecia”. Așadar, într-o traducere care ar exploata această polisemie, titlul ar putea deveni „Douăzeci și patru de savori poetice”, marcînd faptul că diferențele dintre aceste moduri ale poeziei sînt uneori aproape indicibile și trebuie mai curînd percepute decît definite.
De altfel, metafora gustului nu este străină reflecției lui Sikong Tu asupra poeziei. De pildă, în „Scrisoare către domnul Li despre poezie” Yǔ Lǐ shēng lùn shī shū, el afirmă că abia după ce poți distinge gustul poți vorbi despre poezie și construiește comparația plecînd de la diferențierea unor savori precum acrul și săratul. Totuși, de cele mai multe ori, poezia nu se reduce la gustul imediat perceptibil, ci păstrează ceva dincolo de acesta, „un sens dincolo de gust” wèi wài zhī zhǐ, care nu se descoperă de la prima lectură. Tocmai de aceea, o asemenea concepție despre poezie pare să favorizeze citirile tihnite, lente, care să permită pe deplin savurarea emoțiilor insinuate pas cu pas, desfășurate precum foițele de ceapă, una cîte una, cuvînt după cuvînt și vers după vers.
Unul dintre cele douăzeci și patru de pǐn poate fi el însuși „definit” astfel prin poezie: „O vîntoasă mare apa răscolește, / ramurile sale copacul își trosnește. […] Viteazul apucă sabia c‑o mînă, / oftaturile sale către cer s‑adună. […] Veștede, frunzele se duc cu întristare, / picuri mari de ploaie peste licheni se scurg șuvoaie” (Concepte-cheie din gîndirea și cultura chineză, volumul 1, 2020: 18). Sikong Tu nu definește conceptual aceste savori poetice în sine, ci le distilează prin poezie. Cititorului nu i se explică ce înseamnă bēikǎi, tristețea exasperată, ci i se dau vîntul care răscolește apa, copacul frînt, sabia viteazului. Sensul trebuie, parcă, gustat: încercat, simțit, perceput de fiecare în parte. Ajungem astfel la una dintre ideile recurente din poetica chineză, respectiv faptul că poemul nu se epuizează în textul în sine, ci se actualizează în întîlnirea cu cel care îl citește, îl recită sau îl ascultă. Îndeosebi această existență dincolo de pagina scrisă îi permite să funcționeze și ca practică socială și culturală.
Or, tocmai această problemă este împinsă pînă la absurd în povestirea vizionară a lui Liu Cixin (n. 1963), „Norul de poezie”, Shī yún, scrisă în 1997 și publicată în 2003. O inteligență extraterestră cu puteri aproape divine, montată să-l depășească pe Li Bai (701-762), poetul emblematic din dinastia Tang, ajunge la două variante: fie să creeze poeme mai bune decît poetul clasic, fie să genereze toate combinațiile poetice posibile. Întîi încearcă să le creeze într-un mod cît mai autentic: își ia corp uman și încearcă să reproducă experiențele din care s-ar fi putut ivi poezia lui Li Bai: bea, mănîncă, are experiențe erotice, cutreieră, suferă. Cu alte cuvinte, încearcă să treacă de la cunoașterea obiectivă a poeziei la experiența ei întrupată ca să ajungă să „guste” poezia. Cum această metodă se dovedește sterilă, construiește Norul de poezie, menit să genereze și să depoziteze toate poemele posibile, cu prețul dezmembrării aproape întregului sistem solar. Dar problema apare abia după această reușită tehnologică: teoretic, printre acele poeme, ar trebui să existe și unele mai bune decît cele scrise de Li Bai, dar „zeul” nu le poate găsi, fiindcă nu izbutește să creeze un program care să poată aprecia poezia clasică. Cu alte cuvinte, tehnologiei îi lipsește tocmai acel pǐn: gustul, discernămîntul prin care un șir de cuvinte este recunoscut drept poezie.
După perioada de puternică politizare și standardizare a discursului literar din vremea lui Mao, poezia chineză a cunoscut o adevărată proliferare de mișcări și programe poetice. Încă din anii 1980, una dintre direcțiile avangardei a fost poezia colocvială kǒuyǔshī, care apropia deliberat limbajul poetic de vorbirea și experiența cotidiană. În anii 1990, diferențele s-au radicalizat într-o dispută celebră între tabăra scrierii „intelectuale”, mai livrescă și mai elaborată retoric, și diverse forme de scriere „populare”, care revendicau experiența imediată și limba vorbită. Întoarcerea poeziei spre limbajul simplu al vieții cotidiene nu este însă doar o opțiune stilistică. Yang Li (n. 1962), unul dintre poeții care fuseseră preocupați de oralitate încă din anii 1980, a formulat ulterior provocator principiul „scriitura fleacurilor”. Poezia de acest tip reprezenta un răspuns la o lume saturată de „limbaj oficial, formule prefabricate și vorbe false”, cărora Yang Li le opune „vorba omenească”. Dar „fleacurile” nu însemnau pentru Yang Li vorbe lipsite de sens; spre deosebire de limbajul practic, care își încheie rostul odată ce și-a transmis mesajul, poezia continuă să lucreze și după ce sensul a fost înțeles, nu foarte departe, în fond, de ceea ce observam și la Sikong Tu. Prin urmare, a vorbi limba din gură, a vorbi omenește, devenea astfel, în mod paradoxal, o modalitate prin care poezia se înturna spre sine.
Dar cît de aproape de gură poate ajunge poezia fără să înceteze să mai pară poezie? În 2006, poemele deliberat banale ale lui Zhao Lihua (n. 1964) au stîrnit un val de parodii și au fost taxate, între altele, drept kǒushuǐshī sau „poezie-salivă”. Poemul ei, „Am venit singură în Tennessee”, sună cam așa: „Fără nici o îndoială / plăcinta făcută de mine / este cea mai gustoasă / din lumea întreagă”.
Coincidența face ca această eliberare artistică, prin kǒuyǔshī, să întîlnească în spațiul digital o ipostază aproape inversă a lui kǒu. Filtrele automate de pe anumite platforme chinezești înlocuiesc termenii considerați sensibili cu pătrățele asemănătoare caracterului kǒu, astfel încît semnul gurii ajunge, în mod paradoxal, să marcheze tocmai locul cuvîntului care nu mai poate fi spus. Această practică a fost denumită ironic kǒu kǒu wénxué sau „literatura gură-gură”. Cum, în argoul online, kǒu se poate referi și la sex oral, uneori apare posibilitatea unor interpretări hilare. De pildă, într-un articol de pe China Digital Times din 2022, se semnalează mai multe astfel de exemple. Într-o versiune filtrată din Kill Bill, replica „I am going to kill Bill”, care ar fi tradusă în chineză astfel: „Wǒ jiānghuì shāsǐ Bǐ’ěr”, a devenit pe ecrane: „Wǒ jiānghuì kǒusǐ Bǐ’ěr”, caracterul shā („a ucide”) fiind înlocuit cu kǒu. Ținînd seama aici și de sensul argotic al lui kǒu, replica ajunge de la un registru macabru la unul cu promisiuni pornografice de mare intensitate.
Dincolo de toate aceste avataruri, gura rămîne, înainte de toate, locul prin care poveștile de toate felurile circulă și se fac auzite. O bună parte a literaturii chineze păstrează memoria poemului cîntat sau recitat și a povestirii orale, iar texte precum huàběn păstrează în pagina scrisă vocea povestitorului prin numeroasele inserții de oralitate. De aceea, poate că cel mai nimerit este să încheiem în stilul vechilor povestitori, invitîndu-vă să mai „ascultați” povestea Chinei și data viitoare: qiě tīng xià huí fēnjiě — „Ascultați cele ce vi se vor povesti în capitolul care urmează”.
Paula (Pascaru) Teodorescu este traducător și lector universitar dr. la Secția de Limba Chineză a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Foto: Zhao Lihua
