Zburăm în cel mai mic avion cu putință, de dimensiunile unei berline, dar cu aripi – un Piper cu două elice. Sînt șase locuri în taxiul nostru aerian, dintre care două pline cu bagajele altcuiva, geamantane, o casetă de chitară zgîriind tavanul și ce se mai poate înghesui într-o navă deja minusculă. Copilotul lipsește și îi iau eu locul, cuibărit între bordul plin de ceasuri, cu manșa la piept, cu niște căști supradimensionate pe cap și frica-mi de zbor în gît, stînd cît mai chircit ca nu care cumva să apăs vreo manetă ori să calc vreo pedală din greșeală. Din aer, insulele Galapagos se văd ca promontoriul unui înșelător continent nou, iar pînă la ele, Pacificul de un albastru-lapis. Despre ele citisem de cînd eram un puști, dar nici nu îndrăzneam să cred că le voi vedea vreodată, la fel de îndepărtate și nesubstanțiale pentru mine precum Insulele Fericiților erau pentru antici. Cu ochii la siluetele ce fîlfîie peste colții de piatră, îmi fuge gândul la felul cum japonezii au ales să scrie „insulă” (島 șima) unind semnul pentru „munte” și cel pentru „pasăre”, adică o zburătoare deasupra unei stînci ieșite din apă. Fregatele se rotesc sub noi, iar mie mi se pare ciudat să fiu eu deasupra lor și nu invers. Par zburătorii perfecți, de un asemenea firesc în aer încît ai crede că nu trebuie să atingă vreodată pămîntul. Și într-adevăr pot rămîne în aer cu lunile, fără să aterizeze, ba chiar și dorm în zbor, purtate de curenții calzi ai nopților tropicale. Sînt elegante, negre, cu aripi și cozi ascuțite precum niște nave de război, de unde și numele de fregate magnifice. Vînează în larg sau fură prada altor păsări mai mici decît ele, ca niște fregate de pirați. Le hărțuiesc în zbor, cu acrobații aeriene spectaculoase, pînă scuipă peștii prinși pe care-i prind înainte să pice în apă. Marinarii europeni le-au îndrăgit mereu, căci după luni traversînd oceanul, vesteau apropierea uscatului.
Arhipelagul, cu cele optsprezece insule principale și nenumărate stînci nelocuite în jur, este rezultatul aceluiași vulcanism puternic de pe continent. S-au ridicat chiar pe ecuator și navigînd de la una la alta ai trece adesea din emisfera sudică în cea nordică și înapoi. Deși nu-mi place în aer, mă bucur că nu sînt vreun matelot tînăr, altfel ar fi trebuit la un moment dat să suport inevitabila inițiere a „trecerii liniei”, de care nici Darwin însuși n-a scăpat. Denumită și Ceremonia Regelui Neptun, este o parodie în care cei trecuți prima oară peste ecuator sînt pictați pe față, bărbieriți și botezați în apa mării cu toată pompa și cu tot echipajul de față. Vi-l imaginați pe aprigul căpitan de pe HMS Beagle, Fitz Roy, travestit în Neptun, cu barbă falsă și trident, făcînd onorurile? Și pe rigidul, englezul de Darwin, și așa răvășit de teribilul rău de mare, așteptînd să scape mai repede de spectacol? Trebuie să fi fost o nebunie.
Animalele ajunse în Galapagos pe calea plaurilor scuipați în larg au evoluat separat de fauna continentală într-o formulă unică, irepetabilă, motiv pentru care naturaliștii de la Darwin încoace au botezat Galapagosul un „laborator al naturii”. Dar laborator mi se pare că sună blînd și puțin atenuat prin detașarea specifică a omului de știință. De fapt, pe insule viața fierbe, se frămîntă, luptă, este pusă la zid și are de ales între evoluție și moarte în fiecare zi. Se schimbă drept urmare în forme surprinzătoare care n-ar fi putut fi un succes pe continent – mici minuni însuflețite funcționînd aici și doar aici, în lumea înconjurată de ape, de parcă fantasticul fugărit de rațiune dincolo de limitele uscatului și-ar fi găsit salvarea și casa în cîteva ostroave. Să scrii despre insule înseamnă să scrii despre mare, chiar dacă, geografic, vorbești despre un ciob de uscat. Prezența mării, cu mirosul, cu vuietul ei, te însoțește peste tot. Și nici chiar cocoțat pe vulcanii din inima lor nu poți să te faci că nu observi oceanul, căci oriunde te uiți în depărtare, verdele se termină deodată și totul se îneacă în albastru pînă la orizont.
Ajunși pe insula noastră, așezarea are înfățișarea unui sat pescăresc ceva mai răsărit, cu pretenții de oraș, aflat într-o vacanță continuă. Grăbit sau nu, locul îți imprimă imediat timpul său, unul încet, cu atmosfera verii fără capăt unde ticăitul ceasului nu mai ține socoteala, ci i-a luat locul repetiția valurilor. Aici oamenii au înțeles un lucru care adesea ne scapă altundeva, anume că viața e cel mai de preț bun. Arhipelagul fără animalele lui ar fi infinit mai sărac și dacă prosperă azi, atunci o face doar datorită lor. Insularii din Galapagos, cu porturile lor mici și adormite prin care mișună alături de ei creaturi de negăsit aiurea în lume, au, mi se pare, o mîndrie aparte decît a celorlalți ecuadorieni pe care i-am întâlnit. De fapt, cei mai mulți dintre conaționalii lor n-au călcat niciodată aici. Iar majoritatea insularilor n-au ajuns vreodată pe celălalt țărm. Te întîmpină așadar senzația că aici și doar aici am ajuns prima oară la un armistițiu cu noi înșine și mai ales cu natura. Strada se animă de țipetele păsărilor și de lătratul leilor de mare care invadează plaja și orașul ca niște maidanezi uriași. Nici vorbă să se sinchisească de oameni. Noi, bipezii, sîntem, în fond, ultimii veniți. Nu-mi imaginam vreodată că va trebui să sar peste foci ca să-mi văd de drum, dar Galapagos are, s-ar părea, regulile sale. În plus, aici nu te trezesc dimineața nici cocoșii, nici cîntecele papagalilor și nici maimuțele urlătoare, ca pe continent, ci lătratul insistent și spart al leilor, gălăgioși încă de la primele ore. Sînt sigur că locuitorilor plecați din insule trebuie să li se facă dor de ei cum ți se face de cîinele ori de pisica de acasă. Căței slăbănogi și pisici înmuiate de căldură stau tolănite ca niște șopîrle fără să-i privească măcar pe străini și localnicii dorm înveliți afară din case, în paturile scoase în petice de curte, printre ciorchini de banane și frunze cît o umbrelă. Am ales o casă tocmai la capătul străzii, care prin aste locuri e totuna cu capătul satului. Dincolo de ea nu se mai vede decît plaja sălbatică, pădurea neagră de mangrove și nici o lumină omenească.
Sînt undeva între douăzeci de mii și cincizeci de mii de lei în tot arhipelagul și, cît e ziua de lungă, îi poți vedea tolăniți pe stîncării în niște poziții de parcă ar fi fost aruncați de la mare înălțime. Cu o blană ca a lor și cu o grăsime atît de groasă sub piele, lava tăioasă și întărită devine cît se poate de comodă. Unii sînt uzi și lucioși, alții au prins deja reflexii roșcate în blană, semn că stau deja de ore bune pe uscat. Dorm atît de senin pe bolovani ca pe niște perne și doar să-i privești te molipsește de lene. Și poate cu invidia că nu ești și tu o focă lipsită de griji moțăind la tropice toată viața. Cele mai multe sînt femele cu puii lor, unii abia fătați, alții aproape cît ele de mari. Cei mici mănîncă cu atîta poftă că îi auzi de la distanță cum plescăie laptele dens. Masculii gălăgioși și masivi cît un urs patrulează constant teritoriile și-și urmăresc haremul fără odihnă. Odată cu seara însă, începe asediul uscatului urban.
Pe insula noastră trăiesc aproape un sfert din totalul leilor de mare din arhipelag, ceea ce nu este deloc puțin. Dacă peste zi am crezut că sînt mulți, seara, cînd se întorc cu toții de la pescuit, arată ca o invazie. Localnicii s-au resemnat că stau într-o colonie de pinnipede și nu viceversa, ducîndu-și viețile într-o hărmălaie totală de grohăieli, behăituri și țipete venind dinspre țărm. Gardurile instalate n-au prea mare efect. Animalele le culcă la pămînt și o bună parte din ele avansează pe carosabil, se întind pe asfalt și pe bănci. Latră și se îmbrîncesc printre turiști și mese, dărîmă scaune de plastic cu mare tărăboi, după care adorm de-a lungul bordurilor, nederanjați nici de claxoane și nici de faruri. În muzica latină așa prăbușiți peste tot, leii par beți după o fiesta. Trebuie să ai mare grijă cînd mergi spre casă pe întuneric, să nu te împiedici de vreunul, să cazi peste el și să-l trezești.
Crabii caută resturi de mîncare printre mesele falezei, iar iguanele marine stau atît de imobile în drum, că par dinozaurii de cauciuc scăpați de vreun copil în fugă. O statuie de plastic a lui Darwin la tinerețe, în loc de monument de piatră ori din bronz, aduce mai mult cu un Bilbo Baggins supradimensionat și vopsit, cu favoriți, pantaloni trei-sferturi și cu o mică cinteză pe umăr. În spate stă o reducție foarte turtită a navei Beagle în stilul unui parc de distracții. Bodegile miros tare în căldură și dau pe afară de seviche (pește crud în stil peruan) empanadas (plăcinte umplute) și bolón (bulgări prăjiți din banană pisată, cu brînză și șorici). Muzica gîjîie peste sunetul Pacificului, iar fumul de grătar se amestecă nefericit cu cel înțepător al coloniei de foci. Cintezele care au inspirat teoria evoluției ciugulesc resturi de prin farfurii abandonate. Pe scurt, nimic din ce vezi nu-ți amintește vreun pic de istoria sumbră de insule așa-zis blestemate a arhipelagului.
Dar, de fapt, puțin a lipsit să n-avem multe din cele mai emblematice viețuitoare de aici. Leii au fost vînați intens în secolele trecute, aproape pînă la dispariție. Erau omorîți bestial cu bîtele pe uscat și nu împușcați ca să nu cumva să scadă valoarea blănurilor, iar abia generațiile recente au reînceput să nu se mai teamă de noi, așa cum nu se temuseră nici strămoșii lor la venirea noastră în insule pînă să-și dea seama cine sîntem cu adevărat. La vreo douăzeci de ani după ce Mercator și Ortelius pun primii insulele acestea pe vreo hartă, liniștea viețuitoarelor singuratice de aici avea să ia sfîrșit. Tocmai lipsa de interes din partea Coroanei spaniole a făcut ca arhipelagul nostru să fie ascunzătoarea perfectă pentru pirații englezi la pîndă după vasele spaniole. Corăbiile urcau de-a lungul coastei venind din Peru către Panama, încărcate de aur și de argint amerindian jefuit din noile colonii, cu destinația Iberia. Spaniolii aveau de ales între două rele: să riște apropierea de țărmuri, cu tot ce însemna asta – stînci și recifuri care-i puteau scufunda deodată –, ori să navigheze în larg, acolo unde erau o pradă ușoară pentru pirați. Așa cum fregatele cele mari, amenințătoare și întunecate aleargă prin aer alte păsări de mare, disperate să scape cu peștele proaspăt vînat, la fel cine știe cîte astfel de urmăriri între fregate adevărate, de lemn, cu steaguri negre fugărind stindardele albe ale imperiului, au văzut aceste ape.
Se întorceau apoi în Galapagos să-și repare navele și să-și facă provizii. Apa dulce era puțină, dar mîncare găseau din belșug, căci insulele erau pline de animale care nu văzuseră oameni niciodată și deci nu ne știau de frică. Înaripatele nici măcar nu-și luau zborul, ci stăteau să fie ucise cu nuiaua sau direct cu mîinile goale. Porumbeii se zice că erau atît de inocenți că se așezau pe capetele marinarilor. Iguanele abia dacă se zbăteau odată prinse, iar marile țestoase nu puteau decît să se retragă în carapace fără să opună rezistență. Ceea ce le făcea și mai ușor de cărat la bord. Acelea care nu erau întoarse pe spate și ucise pe loc pentru carne erau luate drept provizii pe mare, conserve vii capabile să supraviețuiască pe punte luni întregi fără mîncare și apă, ideale pentru cămările galioanelor unde cu greu puteai păstra ceva fără să se strice în căldura infernală a tropicelor. Pentru o vreme, înainte de era electricității, felinarele de stradă din Quito erau aprinse cu ulei de țestoase din Galapagos, obținut din grăsimea lor topită. Poate că reptilele ar fi putut ține piept invaziei umane, dar pentru ele atacul se desfășura pe două fronturi și, în vreme ce adulții se vedeau încărcați cu zecile de mii în bărci, pisicile, caprele, porcii și rozătoarele introduse cu sau fără voie de noi mîncau țestoasele tinere sau ouăle direct din cuiburi ori le făceau concurență pentru hrană. Și nu doar ele au avut de suferit. De fapt, nici măcar nu știm exact cîte alte specii au dispărut din Galapagos cu adevărat în secolele trecute, șterse poate din istoria naturală chiar înainte să primească vreun nume.
Aceleași apucături prădalnice le-au avut și expedițiile următoare, fie ele științifice sau comerciale. Primele incursiuni de explorare au văzut imediat potențialul mării din jur, așadar după corsari au urmat balenierele. Țestoasele uriașe au fost mîncate de marinari și vreme de un veac se estimează că ar fi pierit circa 100.000, o cifră devastatoare pentru un teritoriu atît de mic. În secolul al XIX-lea, după anexarea arhipelagului de către Ecuador, se pun la cale cele dintîi colonii penale care se dovedesc a fi niște dezastre și ele. Ani de-a rîndul, Galapagosul a adus numai ruina locuitorilor săi. Sau, mai bine zis, ei au adus cu sine propriul iad în căutarea paradisului sperat. Aș crede că îndepărtarea de civilizație ne așteaptă mereu ca un test al umanității noastre. Or, se cuvine să întrebăm dacă sîntem oameni doar atîta vreme cît trăim printre ceilalți, iar odată scăpați de legile civilizației redevenim niște bestii. Pustiul le dă cîtorva distanța de a gîndi despre ei și despre lume, iar pe alții îi afundă în propria sălbăticie. Insulele au fost totdeauna egale cu ele însele, la fel de vitrege cu oamenii lor rătăciți precum fuseseră și cu animalele. Doar că primii galapagieni au venit cu iluzii și cei mai mulți dintre ei au sfîrșit sub forma unor cruci de lemn înfipte între bolovani prin mărăcinișuri arse de căldură.
Aproape nimic nu mai amintește azi de trecutul dureros. Unde se sfîrșesc ultimele case începe La Loberia – literalmente, „Lupăria” –, o plajă numită așa de la leii săi de mare. Spaniolii numesc focile acestea „lupi de mare” (lobos marinos) și, dacă stau bine să mă gîndesc, ambele nume sînt la fel de neinspirate. Mi se pare că au personalitatea unor cîini enormi, nici lupi și nici lei, iar toată scena, cu atîta lume alături de atîtea animale, îți apare aproape utopică. Viețuitoarele din Galapagos, trăind vreme îndelungată fără oameni sau alți prădători care să le vîneze, nu mai cunosc frica, locuitorii umani ai insulei își împart plaja sălbatică cu amintiții lei, iar copiii se joacă laolaltă cu puii lor. Ce copilărie extraordinară trebuie să fie una petrecută atît de firesc cu animale sălbatice lîngă tine, pe care alții le știu doar din cărți, din filme sau de prin muzee…
M-am scufundat printre ei și abia cînd îi vezi în apă realizezi cît de bine adaptați sînt la viața de acolo. Devin cu totul alte animale decît matahalele prăbușite pe asfalt seara. Împiedicați și greoi pe mal, odată submerși aproape că zboară pe sub valuri, alunecînd cu o grație naturală desăvîrșită. Prind cîte un pește fără nici cel mai mic efort, urmăresc bancurile argintii, le sparg și se joacă cu ele, apoi fac tumbe, opturi și se uită curioși la tine, te înghiontesc glumeț cu boturile mustăcioase ca să dispară apoi într-o clipă. Apa e rece și atît de sărată încît pe alocuri se vede încețoșată, așa cum vezi aerul unduind la miezul zilelor fierbinți. Surprinzător, în apă leii sînt mai prietenoși decît pe uscat, căci pe plajă devin brusc teritoriali și te alungă cu mare gălăgie dacă le stai în cale, te latră și te stropesc. Am făcut pace pînă la urmă și am adormit pe nisip pînă cînd m-a trezit ploaia. În ochiurile de apă de la mal, mai ales acolo unde stîncile formează bazine protejate de jur împrejur, focile își lasă puii cînd pleacă la vînătoare. Cei mici își așteaptă cuminți mamele și se bălăcesc singuri, găsindu-și de lucru cu te miri ce jucării improvizate, de regulă bețe și scoici. E o plăcere să îi privești și n-ai cum să te saturi. Cînd obosesc, se culcă pe pietre și dorm duși la soare, tresărind într-un somn atît de adînc că nici nu te simt cum te apropii. Uitîndu-te la ei, trebuie să te-ntrebi, măcar puțin: oare ce visează un pui de focă?
(din volumul în lucru Călătorie la mijlocul pămîntului)
Gabriel Șerban este fotograf, artist plastic, autor și naturalist. Călătorește în căutare de animale, oameni și povești. Este autorul volumelor Urme pe zăpadă și nisip (Editura Filos, 2021) și Povestiri din țara jaguarului roșu (Editura Humanitas, 2025).
Credit foto: G. Şerban
