„If it bleeds, it leads” este una dintre acele antice și aparent nemuritoare mantre ale jurnalismului de pretutindeni: orice presupune sînge, violență, dramă merge direct pe prima pagină. Și interesul publicului este garantat – cum spuneam, practica durează de cînd presa și nu pare să-și fi pierdut puterea. Paginile ziarelor, pînă mai acum ceva ani, ecranele televizoarelor și ale device-urilor noastre portabile mustesc de violență explicită: accidente, agresiuni, scandaluri în familie, mutilări de animale. Nici nu mai zic de multele războaie, în care expunerea violenței pare, într-un fel, justificată, chiar necesară. Dar oare de ce ni se oferă și consumăm atîta violență, de toate gradele, de la zaveră la carnagiu?
Întîi de toate, pentru că lumea, asta în care trăim, este crudă. Datoria jurnalistului este să ne arate lumea așa cum este, să ne-o explice și contextualizeze și să ne lase să ne formăm propriile opinii pentru ca, în cele din urmă, să acționăm, ca ființe raționale ce sîntem, în propriul beneficiu. Mai mult, încă, datoria jurnalistului este să arate cu degetul la ceea ce nu merge bine într-o societate, să o împingă să ia act de greșelile și neputințele ei și să se corecteze. De aceea găsim în mass-media cu preponderență „știri negative” – pentru că ele sînt în mandatul jurnalismului, iar orice încercare de edulcorare (vă mai aduceți aminte de legea Funar care cerea 50% știri pozitive în toate jurnalele TV? – ce vremuri!) este ori cenzură, ori naivitate.
Lumea este, deci, crudă și ca dînsa sîntem noi. Pentru că nu ar avea mantra „sîngeroasă” atîta succes în timp dacă nu ar fi și extrem de eficace. Peste tot în lume, publicațiile de tip tabloid, propulsate de imagini șocante sau explicite, au mai mult succes decît ceea ce obișnuim (obișnuiam?) să numim quality media.
Acum vreo două veri m-am întîmplat într-un ambuteiaj pe multe sute de metri pe Autostrada Soarelui. S-a dovedit a fi un accident spectaculos, dar pe sensul celălalt. Și zeci de mașini, oameni venind din concediu, în siguranță pe șoseaua lor, au încetinit ca să se uite.
Sîntem morbizi? Poate, dar cu siguranță nu toți. Neuropsihologia ne spune că sîntem calibrați pentru supraviețuire și, ca atare, valorizăm experiențele negative mai mult decît pe cele pozitive, pentru că din ele învățăm mai mult și mai util. E mai valoros să nu confunzi o cracă cu un șarpe decît invers – a pune răul înainte te poate ține în viață. Și evoluția ne-a învățat asta.
Ajută și faptul că sîntem creaturi vizuale, că majoritatea informației pe care o procesăm este vizuală. Cifra mitică (mitică pentru că, deși abundent citată, sursa originală este de negăsit) e de 80%. Indiferent de procente, ochii noștri vor fugi spre imagine înainte de text și creierul nostru va construi singur povestea înainte de a apuca să citim titlul. Paginile ziarelor obișnuiau a fi construite în jurul titlului cel mai tare, al știrii cu cel mai mare impact. Treptat, cea care dictează prima pagină a devenit fotografia cea mai de efect și tot astfel sînt organizate și ecranele publicațiilor online. Rețelele sociale au mizat și ele, din ce în ce mai mult, pe imagine. Ceea ce pornise ca serviciu de micro-blogging (cu cuvinte, adică) a devenit un mare album foto, de am ajuns să atașăm postărilor noastre poze ca nadă pentru algoritmi. Și, grație mecanismului descris mai sus, unde apare „sînge” (sau doar roșu), focusăm rapid, să nu cădem pradă pericolului neidentificat pe care mintea noastră ancestrală ni-l semnalează.
Avem la dispoziție pentru asta cîteva secunde. Șase-șapte, dacă este să „citim” un ecran, vreo 40 de secunde, dacă este să cumpănim vreo idee. Capacitatea de concentrare (attention span) a descrescut în ultimii ani de la două minute și jumătate în 2004 la 75 de secunde în 2012 și la circa 47 de secunde în anii din urmă. Această scădere este simultană cu creșterea gradului de multitasking presupus, printre altele, de tehnologiile digitale. În ultimii treizeci de ani, și produsele video și TV s-au schimbat, durata medie a unui cadru filmat ajungînd azi la 4 secunde. Nimeni nu se hazardează să proclame o cauzalitate clară într-un sens sau celălalt: scăderea (naturală) a capacității de concentrare a făcut producătorii video să adopte un montaj mai rapid sau promovarea unui astfel de stil de editare video a „educat” un attention span mai mic? Cert este că mințile noastre, suprasolicitate de multitasking (și schimbarea de la un cadru la altul, de la o imagine la alta intră tot aici) plătesc un cost de efort, măsurat în secunde de atenție.
Atît de prețioasă este această atenție a noastră încît ea este vînată și monetizată. Dacă inițial mass-media funcționa în baza unei economii a informațiilor, accentul s-a mutat, în timp, pe atenție și, odată cu evoluția tehnologiilor de monitorizare, nu doar numărul consumatorilor de media a început să conteze, ci și timpul petrecut în interacțiune cu aceasta. Așa s-a format economia atenției, în care fiecare promotor de conținut încerca să fure ochiul consumatorului. Pasul următor a fost rapid făcut și ni s-a cerut nu doar atenția, ci și participarea emoțională. Și cum emoțiile negative sînt mai puternice și mai bune conducătoare de mesaj, violența vizuală și-a găsit o nouă valorizare și, prin aceasta, o nouă piață, o nouă economie.
Reacția firească a unei părți a ceea ce se numea cîndva public a fost aceea de a se retrage: mai întîi a încetat să cumpere incomodele și lentele ziare tipărite, apoi s-a dezis de televizor și de programele sale prestabilite, găsindu-și refugiu în rețelele sociale, cele aparent mai „democratice”, mai ușor de modelat după chipul și asemănarea consumatorului și care permit acestuia nu doar să recepteze violența, ci și s-o producă și s-o răspîndească. Căci ce trecea odinioară (adică acum vreo 10-15 ani) printr-un filtru editorial uman este acum nu numai „la liber”, ci și în volume uriașe, tsunamice, fractalice, de nestăvilit. Pe Instagram sînt încărcate zilnic 95 de milioane de fotografii și video, alte 350 de milioane pe Facebook.
Și asta este doar ceea ce ajunge în spațiul public. Pentru că platformele, sub presiunea legilor mai mult decît a autoreglementării, au încercat să curețe acest spațiu de conversație globală de măcar o parte a ororii. Filtrele pe care le cunoaștem noi sînt digitale, dar există și moderatori umani, persoane care au în fișa postului să privească materialele vizuale și să le șteargă dacă „încalcă standardele comunității”. La finele lui 2024, un grup de 140 de moderatori de conținut din Kenya, angajați ai Facebook, a dat compania în judecată pentru efectele psihologice grave ale acestui tip de muncă: PTSD, anxietate majoră, depresii severe. Ziua lor de muncă includea privirea a sute de filmări cu crime, sinucideri, pornografie infantilă, acte de terorism. Aceeași soartă o împărtășesc și angajații OpenAI, care „educă” boții de tip ChatGPT, clasificînd și etichetînd conținuturi video la fel de violente, macabre sau scabroase.
Și asta este, de fapt, vestea cea mai proastă. Se pare că sub mediile digitale și așa încărcate de urîciune, violență și arțag, zace o cloacă digitală de ceva încă și mai scîrnav. Ceva generat tot de oameni ca noi, deloc digitali și cu care împărțim același spațiu și uneori aceeași țară. Și semne sînt că, dacă nu împărțim și aceleași idei, există riscul ca toată această violență și ură digitală să se reverse în „spațiul cărnii”, să devină concretă, reală, contondentă, normală. Așa cum am văzut noi pe telefoanele noastre...
Nu sînt panicardă. Dar scriu acestea în seara zilei în care am aflat că niște oameni oferă premii în puști celor care identifică adresele poștale ale ziariștilor care au scris despre oarece figuri politice ce se bucură de vremelnică faimă...
Ioana Avădani este președinte al board-ului Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI).
