Nu există iluzie mai seducătoare în politică decît aceea a binelui. Şi nimeni nu pare capabil de a-i rezista: ce om de stat ar fi în măsură să refuze perspectiva acelei alegeri care să întruchipeze un ideal al dreptăţii şi al plăcutului? Căci impopularitatea nu este o condiţie pe care cei ce conduc o naţiune să o accepte cu uşurinţă. De cele mai multe ori soluţiile sînt judecate doar prin raportarea la durata scurtă – efectele neintenţionale sînt privite ca irelevante. Este datoria generaţiilor viitoare să gestioneze delicatul dosar al vremurilor care vor veni. Binele pe care omul politic mediocru sau iresponsabil îl face este, invariabil, unul înscris în rama unui prezent al miopiei vinovate.
Despre preţul alegerilor noastre
Înainte de a fi strivite de plăcile tectonice ale istoriei, destinele naţiunilor sînt compromise de cei care sînt captivii emoţiilor şi prejudecăţilor de moment. Ceea ce le lipseşte acestor politicieni definiţi prin efemer şi laşitate este curajul vizionar şi capacitatea de a face gesturile ce pot aduce cu sine ostracizarea şi stigmatizarea.
Este oare înţelept ca, urmînd un curs dominant în opinia publică, să cedezi tentaţiei capitulării? Este oare dătător de speranţă ca, ispitit de presiunea păcii, să refuzi să accepţi războiul şi confruntarea ca alternativă la drama colectivă? Toate aceste întrebări au fost, în secolul XX, departe de a fi unele retorice. În spatele frazelor evocate s-au aflat milioane de victime şi suferinţe dificil de imaginat.
Uneori binele (cel care se prezintă drept calea la îndemînă a comodităţii mediocre) poate fi cel mai scurt drum către dezastru. Într-una dintre paginile sale memorabile, Raymond Aron argumenta, convingător, că, în preajma anexării Renaniei de către nazişti, un atac preventiv al aliaţilor ar fi fost unica posibilitate de a împiedica tragedia de după 1939. Binele, adică pacea, poate fi păstrat doar prin recursul la violenţă: iată un raţionament dificil de acceptat pentru contemporanii noştri.
Sînt clipe în care demnitatea poate fi reafirmată doar prin trasarea unui drum ce contrazice flagrant viziunea dominantă a naţiunii căreia îi aparţii. Aceste clipe sînt cu atît mai teribile cu cît ele sînt inseparabile de riscul de a fi privit şi denunţat ca trădător. Singurătatea este o povară ce se pune pe umerii tăi. Sacrificiul tău poate fi, în cele din urmă, unul zadarnic.
Şi poate că acest curaj de asumare a poverii etice înseamnă măreţia celor care, în veacul XX, au rezistat totalitarismului. Franţa care avea în Pétain pe eroul său nu îl putea urma pe De Gaulle. Calea pe care o înfăţişa francezilor era una a incertitdinii şi a încercărilor. Peste ani, în orele intrării triumfale în Parisul eliberat, De Gaulle avea să fie salutat ca întruchiparea unei Franţe eroice: între 1940 şi 1944 se află un itinerariu de extraordinară energie, unul în răspăr cu binele acomodării laşe prin capitulare.
Şi poate că aceeaşi povară a stat şi pe umerii celor care, după 6 martie 1945, au hotărît să meargă mai departe în România, apărînd cauza libertăţii amenințate de tiranie. Vocea lor a răsunat, atunci, peste o ţară copleşită de frică. Ocupaţia sovietică şi comunismul erau viitorul ȋntîmpinat cu bucurie – un timp al luminii avea să coboare, ca prin miracol, peste România populară. În acest vuiet al entuziasmului şi al urii, chipurile lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache se zăresc în boxa acuzaţilor. Asemeni lui Dinu Brătianu sau Constantin Titel Petrescu, ei sînt duşmanii unui bine ce se naşte prin viitorul stalinist.
Secolul comunist care a urmat anului 1945 (acel secol care părea să se încheie la 1991) a fost cel în care iluziile binelui au triumfat: un imperiu sovietic agresiv şi rapace a fost elogiat ca apărător al păcii, în vreme ce democraţia liberală a fost stigmatizată ca un cuib al reacţiunii şi al militarismului. Campaniiile de dezarmare, atent orchestrate, au mobilizat acelaşi elan al binelui: lagărul comunist întruchipa puritatea unui ideal al egalităţii.
Pînă la capătul de drum din 1991 şi dincolo de acesta, tentaţiile acestui bine pervertit au fost aproape irezistibile – sclavia a fost redenumită ca libertate, iar sugrumarea naţiunilor captive a fost justificată dialectic. Războiul rece a fost un ev al rătăcirilor şi al complicităţii. Travestit în binele ce seduce şi mobilizează, răul este uneori imposibil de oprit. Fetişizarea păcii, în clipele în care inamicul te ameninţă, este o formă de suicid colectiv. Naivitatea şi miopia trebuie abandonate, spre a lăsa loc acelui curaj al realismului prudent şi vizionar. Drumul unei naţiuni nu se croieşte prin flatarea demagogică a comodităţii, ci prin acel gest modest care trezeşte în compatrioţii tăi un instinct al energiei şi al asumării. Temeritatea este, în cele din urmă, drumul care evită catastrofa capitulării şi a dezonoarei.
Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Științe Politice de la Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
