După ce, în comunism, totul a fost greu pentru majoritatea oamenilor (chiar dacă unii nu și-au dat prea bine seama atunci, iar alții nu-și dau seama azi cît de greu a fost), în prezent totul trebuie să fie ușor și plăcut. Orice efort e asociat imediat cu răul. Oamenii nu vor să mai aibă parte de nici un fel de dificultăți. Viața trebuie să fie ușoară și cît mai plăcută, începînd cu școala, continuînd cu serviciul („Serviciu ușor!“ e o urare cît se poate de frecventă, care a străbătut deceniile și orînduirile), cu plăcerile zilnice, fie ele și vicioase, și terminînd cu anii de pensie, care trebuie să fie cît mai mulți și cu o pensie cît mai mare. Partea neplăcută e că, pe lumea asta, cel puțin, de obicei nu le poți avea pe toate. E și vorba care spune că „nu se poate și cu sufletu-n Rai, și cu slănina-n pod”. Pe de altă parte, nu tot ce-i plăcut e și bun, și nu tot ce-i bun e și plăcut. Cele două situații se confundă destul de rar, mai rar decît ne-am dori. Și, de fapt, nici nu fac parte din aceeași categorie. Binele e un concept, o idee generală (greu de definit), în vreme ce plăcerea ține mai degrabă de partea senzorială. Binele e pe termen lung, iar plăcerea e legată de moment.
Interzicerea unei plăceri poate părea ceva rău și uneori chiar așa și e. Același comunism de care am pomenit interzicea o mulțime de plăceri, în numele unui bine viitor („viitorul luminos al omenirii”). Acele interziceri, care imitau cumpătarea de tip religios, nu au fost menite de fapt să aducă binele general. În realitate, era vorba de oprimarea majorității pentru binele cîtorva (și acela doar relativ). Poate și de aceea, ca o reacție aproape istorică, lumea de la noi simte acum nevoia să-și facă doar pe plac, să renunțe la orice efort. Obligațiile impuse prea mult fără nici un rost au născut o formă de deresponsabilizare la scară mare. Dar dacă toți am face, așa cum ne dictează primul impuls, doar ce ne place, am ajunge rapid la o dizolvare socială și, de bună seamă, am regresa ca specie.
Dacă în comunism multe plăceri erau interzise, curentele populiste ulterioare au venit cu stimularea bucuriilor de moment ale oamenilor. Comunismul făgăduia binele apelînd la idei ascetice, iar populismul încîntă cu promisiunea satisfacerii rapide a tuturor dorințelor. Ambele sînt, pînă la urmă, doar niște metode de a cîștiga puterea.
Oamenii normali și raționali ar trebui să găsească întotdeauna un echilibru între bine și plăcut. De cele mai multe ori însă, această dreaptă măsură a balanței nu e ușor de găsit și ne pierdem o mare parte din timp și din energie căutîndu-o. O căutare pe care o întreprindem și în paginile Dosarului care urmează.
