Întotdeauna am fost invidioasă pe cei care spun, în public sau privat: „Nu regret nimic, dacă ar fi să o iau de la început, aș face la fel”. Eu, cînd mă uit în urmă, am enorme bombăneli în fața alegerilor mele: de la rochia de la majorat – un cărămiziu atroce – pînă la un pas-doi alăturea cu drumul în carieră, de la cîteva amiciții, tîrîte inutil pe ani lungi, pînă la trei obiecte, scumpe, cumpărate pentru casă și pe care n-am inima să le arunc, deși sînt urîte foc, de la timpul petrecut cu Game of Thrones pînă la cîteva greșeli proprii, care au întristat oameni dragi. Ba, uitîndu-mă în urmă și la viețile celor care enunță vesel verdictul de mai sus, aș face aceleași ajustări ale cîtorva alegeri nefericite: o rochie atroce, o acoladă inutilă în carieră, un tablou straniu în sufragerie ori o trădare comisă fără căință etc.
Drept care, replica „nu am regrete” îmi stîrnește mai multe întrebări decît răspunsuri, mai multe gînduri critice decît replici istețe. Există vieți perfecte, cu alegeri mereu incontestabile? Au oamenii întotdeauna la îndemînă soluții eficiente pentru evacuat din inimă și gînd consecințele nefaste ale alegerilor lor? Ce ne ajută sau ne împiedică să mergem mai departe? Există doar alegeri bune și alegeri rele, sau între alegeri și efectul scontat există nenumărate nuanțe, grade diferite între bine și rău? Unde se duc (cînd se duc) nefericirile lăsate în urmă de un drum greșit ales și cum și unde ne întoarcem din acel drum? Cît de mult și liber alegi sau ești, mai degrabă, ales de singurele opțiuni pe care le vezi?
Dar înainte de întrebările cu care gestionăm consecințele, avem de inventariat bagajul pe care-l purtăm cu noi în fața opțiunilor deschise. Ce punem la bătaie, pe lîngă propria piele, într-o alegere? Pielea altora, poate, discernămîntul, biografia, cultura, libertatea, educația, informația? Dintre toate, esențial mi se pare discernămîntul. Esențial, dar și terifiant, ca scop pedagogic aflat în sarcina oricărui părinte. Sînt nenumărate momente în care îmi vine să întreb direct tatăl sau mama din fața mea: cum faci? Căci nu e vorba doar să îl înveți să respecte legea țării și regula comunitară. Sau să vadă albul – alb și negrul – negru. Ci să perceapă nenumăratele nuanțe, circumstanțe sub care se înfățișează albul-alb și negrul-negru. Discernămîntul este experiență, proprie sau a celor dinainte, formare, reflecție, empatie, libertate, interogativitate, toate trăite pînă la os, pînă la cele mai intime și mai profunde unghere ale minții și inimii. Iar ca părinte, ai de asumat această misiune de dragul copilului tău: să ții balansul între sfat, interdicție și libertate de mișcare, să evaluezi riscurile înaintea lui, să le asumi odată cu el, chiar mai mult decît el, să-i găsești vîrsta și contextul potrivite pentru a-l desprinde de regula ta și pentru a-l stimula să decidă singur. Să știi că te vei confrunta, ca și el, cu rănile erorilor proprii sau ale altora, și că nu vei putea face altceva decît să le oblojești și să-l asculți. De vindecat, și le va vindeca singur. Căci alegerile vin la pachet cu singurătatea în fața consecințelor lor, oricît de mulți oameni iubitori ar fi în preajmă.
Nu e simplu. Nici pentru adult, darămite pentru cel tînăr. Sîntem toți puși în fața intersecțiilor care schimbă configurația prieteniei sau a iubirii, a loialității sau a patriotismului, a virtuților în care credem și a oportunităților pe care nu vrem să le ratăm, a drumului care o ia, mai sinuos sau mai bătătorit, la stînga sau la dreapta. Important este să știm că avem în față mai multe opțiuni. Să nu ni se îngusteze privirea și gîndul doar în preajma primului impuls sau a primei străduțe cu sens unic. Mi-aduc aminte de un dialog din filmul Educating Rita, în care o elevă de 40 de ani îi spune profesorului care a acceptat să-i deschidă ochii către lume și carte: „Nu știu ce voi face de acum înainte. Dar știu că acum, cu ce am învățat de la tine, pot alege”.
Mă reîntorc la lipsa regretelor, de care vorbeam la început. Toate training-urile de dezvoltare personală la care am participat, absolut toate, spun într-o formă sau alta că relația cu trecutul trebuie să fie una sporadică, fără prea multe melancolii: „Trăiește clipa, mergi mai departe, iubește-te așa cum ești, estompează cearcănele, regretele sînt pierdere de vreme, privește către viitor etc.”. Sigur, sînt de acord că, uitîndu-te în urmă, trebuie să faci pace cu tine și cu alegerile pe care le-ai făcut. Din ele te-ai construit și – bune, rele – te-au ajutat să mergi mai departe. Dar n-aș spune că regretele sînt inutile. Eu le frecventez din cînd în cînd, căci intensitatea lor, mai mare sau mai mică, funcționează ca temperatura care dă seamă de visurile mele împlinite sau abandonate, de rănile vindecate prin înțelepciunea sau indiferența timpului trecut, de mine cea care aș fi vrut să fiu și de mine cea care sînt, de greșelile pentru care m-am iertat prea curînd sau prea devreme. În fond, nu bag mîna în foc că viața mea nu ar fi fost alta dacă la banchet aș fi purtat o rochie de culoarea lavandei.
Maria Iordănescu este psiholog.
Credit foto: Wikimedia Commons
