În copilărie, participam la joaca de-a fripta, dar fără nici o plăcere. Era un joc violent. În mintea mea, îl comparam cu „lapte-gros”, fiindcă se baza tot pe contact fizic neplăcut și pe ghicire post-traumatică. Deși era un joc mixt, în care se prindeau și băieți, și fete, era prea băiețesc, pentru că presupunea loviri, pe cînd pe cele ale fetelor, coarda sau șotronul, le găseam plictisitoare. Așa că preferam să mă joc singur, acasă, unde eu stabileam regulile și îmi închipuiam lucruri. Îmi plăcea să-mi folosesc imaginația, nu forța fizică. Însă în colectivitate, în pauzele de la școală, în tabere, joaca de-a fripta era inevitabilă. Nu-mi puneam problema de a refuza participarea – așa cum nu știam că era greșit să existe o carte de telefon publică, avînd numerele și adresele tuturor –, intuind însă că evitarea m-ar fi făcut paria clasei.
La fripta, nu-mi plăcea să fiu eu cel pocnit, dar nici ceilalți. Regulile erau simple: un copil se apleca, ținînd palma stîngă deschisă, la spate, iar cu cea dreaptă își acoperea ochii; alți copii îi trăgeau, din spatele său, cîte o scatoalcă peste palma lui, iar subiectul trebuia să ghicească cine l-a fript. Nu-mi plăcea cînd eram eu cel fript, deoarece ustura, uneori chiar durea. De la multe palme trase vîrtos, găseam senzația prea neplăcută ca să mă mai pot bucura dacă ghicisem cine m-a fript și le puteam demonstra celorlalți că eram bun la de-a fripta. Era o recompensă prea mică în raport cu durerea fizică sau cu cea psihică – de a nu fi în stare să mă prind cine m-a pălit. Mă miram că dă cu sete cineva pe care-l socoteam prieten. În același timp, îmi displăcea reacția celorlalți copii cînd eu eram doar martor, nu subiect al friptei. Nu izbutesc să-mi amintesc jubilația copiilor cînd unul reușea să ghicească din prima. În schimb, îmi amintesc foarte bine bucuria celorlalți cînd un copil se plîngea că a fost lovit prea tare. Ce mă uimea și mă dezamăgea atunci – reacția batjocoritoare a copiilor față de durerea unui semen și emoția îndreptată doar spre agresor, nu spre victimă – nu-mi puteam explica, evident, în acești termeni. Încerc s-o fac astăzi, printr-o analogie cu spectacolele de umilire în public cunoscute de peste un veac sub numele de „roast”.
Poate sînteți familiarizați, poantele de la tradiționalul dineu cu corespondenții de presă de la Casa Albă – dacă nu-l boicotează Donald Trump, ca în 2017 – se revendică din „roast”.
Acest cuvînt a ajuns să desemneze, în engleza americană, o formă de spectacol de comedie bazată pe insultă, în care un invitat e „fript” cu glume la adresa lui, dar nu se supără, pentru că știe că e o convenție. Așijderea, prietenii și fanii cu care a venit și care pot fi supuși aceluiași tratament. Gazda spectacolului e ceea ce se numește „roastmaster”. Acesta e un construct după modelul „toastmaster” – persoana responsabilă cu prezentarea toasturilor, a vorbitorilor și a anunțurilor oficiale într-un eveniment social de amploare – pe care l-aș traduce drept „friptangiu-șef”, ca omagiu adus subtitrării în română a filmului german Adio, Berlin!, din care aflăm despre „Rainer, dușman de clasă și friptangiu-șef”.
„Roast”-ul e o umilire acceptată. Implică însă și situații acceptate, dar inacceptabile. Așa s-a întîmplat în 1993, la „roast”-ul actriței Whoopi Goldberg, susținut la New York Friars Club de partenerul ei de atunci, Ted Danson – cei doi alcătuiau un cuplu interrasial la modă, de pionierat în domeniul showbiz-ului. Cînd Danson a apărut dat cu cremă neagră pe față și a susținut un „roast” presărat din belșug cu infamul termen „nigger”, Goldberg a acceptat. Și a rîs sincer – am examinat imaginile de la eveniment. Dar „roast”-ul a fost considerat de către opinia publică inacceptabil. Prea de tot. „Roast”-ul se întrecuse cu gluma.
Satira din „roast”, ca formă de expresie vizînd aspecte complexe, curente, prin intermediul umorului și al provocării, se menține în rama rezonabilului cu condiția ca și subiectul discreditat, și cei care asistă la ea să fie în cunoștință de cauză că persiflarea n-a fost făcută în mod serios. În lipsa subiectului pe scenă, însă în prezența publicului în sală, „roast”-ul nu mai e „roast”, e doar bîrfă, defăimare, în siajul umilirilor inacceptabile din industria spectacolului de comedie, televizat sau distribuit în regim de streaming. În acele cazuri, intră în funcțiune alt cod de principii, cele care definesc „jurisprudența glumei” – concept menționat de către unul dintre cei mai inteligenți artiști de stand-up comedy, americanul de origine indiană Hasan Minhaj. Acesta a fost acționat în judecată după ce a formulat acuzații cît se poate de serioase pe un ton ironic, însă avocații șmecheri ai gigantului de streaming care îi difuzează „special”-urile au făcut uz de această jurisprudență a glumei. L-au scos basma curată, probînd că asistența sa știe că glumește și, în plus, publicul își poate da seama cînd se glumește și cînd nu în virtutea unui studiu care atestă că aproape jumătate dintre americani ar fi inteligenți.
După apariția Internetului, „roast”-ul a scăpat de sub control. Într-o primă fază, în social media, unele persoane își postau propria imagine, cerîndu-le urmăritorilor să o ia în tărbacă. Denigrarea era la cerere, însă asta nu i-am împiedicat pe mulți să o catalogheze drept hărțuire digitală toată ziua („cyberbullying”). Ulterior, „roast”-ul din social media s-a transformat în simple insulte cu efect comic, deși comedianții au blamat abuzul – „roast” există doar pe bază de consimțămînt.
Arta vituperării scenice, spuneam, e veche. Ceea ce s-a uitat, în pofida faptului că „roast”-ul e definit în continuare ca o suită de insulte care lasă loc și de laude la adresa persoanei vizate – subiectul primește și bici, și zăhărel – e cît de repede s-a ajuns de la ridicare în slavă la ponegrire. În 1904, în comunitatea Friars Club din New York, avînd deviza „Prae Omnia Fraternitas” (frăție mai presus de orice), se spunea doar de bine. Leagănul „roast”-ului s-a numit inițial Press Agents’ Association. Practic, reprezentanții teatrelor de pe Broadway au fraternizat cu agenții de presă, ca să facă schimb de liste cu persoane care primeau bilete gratuite la spectacole în mod fraudulos. Reuniunea a continuat cu întîlniri regulate, dineuri de omagiere a personalităților teatrale. Primul a fost artistul de vodevil Maurice Chevalier. Între laude au început să se strecoare glume și ironii. Erau vremuri romantice, atacurile erau cel mult anecdote de societate, poate cu o notă răutăcioasă, dar nici vorbă de ofense. Oricum, clubul se lăuda: „We only roast the ones we love” (îi „prăjim” doar pe cei pe care-i iubim). În anii ’40, promotorii „roast”-ul au luat în considerare organizarea unui eveniment separat, dedicat „frigerii” exclusive a invitaților, fără să se mai menționeze lucruri drăguțe. A rămas, în pofida tentativelor de contrabalansare, doar acela. Era o lume aproape integral masculină: cînd Humphrey Bogart a fost luat la „roast” în 1955, soția lui, nu mai puțin celebră, le-a trimis organizatorilor un cadou, cu mesajul „E de la Lauren Bacall, invitata neinvitată, guzgani nenorociți!”. La dineul cu Johnny Carson în prim-plan, Groucho Marx i-a făcut de ocară pe ambii părinți ai invitatului, care a rîs auzind că „am fost în Nebraska să vorbesc cu mama lui Johnny. Sînt bucuros să vă spun că își amintește de Johnny. Nu-și amintește de tatăl lui, dar își amintește de Johnny. Apoi am sunat-o pe fosta lui profesoară de liceu și am întrebat-o ce fel de elev era Johnny Carson. Dar ea nu și-a amintit de Johnny. Totuși, își amintea de tatăl lui Johnny”.
În 1998, Friars Club a fraternizat cu postul Comedy Central, „roast”-urile ajungînd pe micile ecrane. Iar pe 30 martie 2015, jurnalista californiană Laura Stampler și-a început articolul „Justin Bieber și istoria roast-ului“ cu următoarele rînduri: „Luni seară, iubitorii de Schadenfreude pot să dea pe Comedy Central ca să-l vadă pe Justin Bieber cum e onorat prin umilire”. Sigur, cu largul accept al starului. El a și filmat un promo în care niște ouă aruncate cu putere se spărgeau de pieptul lui lucrat și tatuat.
În doar 114 ani, din preamărire nu mai rămăsese decît umilire. Și bucuria oamenilor de a-și vedea un semen linșat verbal, mai ales dacă e o vedetă nesuportată nici măcar de fanii săi. Termenul german „Schadenfreude” înseamnă a te bucura de nenorocirea altuia. Oamenii se bucură de abuzarea cuiva din diferite motive: cumva, simt că și-a meritat-o; se compară cu victima și ies mai bine, deci un succes în planul rivalității; într-un context de agresiune, bucurîndu-se, își întăresc apartenența la grupul învingător.
Mă dau în vînt după satira și după umorul din SUA. Rîd de Hollywood (BoJack Horseman), de adolescență (Big Mouth), de familie (F is for Family), de mătuși vulgare și de patriotisme locale (Chicago Party Aunt), de poliție (Paradise PD), de marginali (Trailer Park Boys, seria animată), de basme vechi și noi (Disenchentment), de SF (Rick and Morty) și, deși am multe tricouri și o pijama cu aceste personaje, chiar de serialul Rick and Morty (Farzar). Dar aceste producții nu expun pe nimeni umilirii publice, fiind ficțiuni. Desene animate pentru cei mari. Iar cel mai tare rîd datorită umorului negru al comediantului Anthony Jesselnik. Spre deosebire de personajele din desenele animate, e cît se poate de real. Mă captivează cum își elaborează glumele corozive, suspansul miniatural pînă la deznodămîntul de nescontat al poantei. Căci asta face umoristul. Poantele sale ancorează în cel mai puțin așteptat port din lume. Sînt grotești, înfiorătoare, revoltătoare. Însă, cum observă Akhil Sood în publicația Deadant, „mașinăria josnică, dezgustătoare și cu gîndire criminală de pe scenă este un act; totul este ficțiune și nu reflectă propria viziune a comediantului asupra lumii. Personajele sînt toate inventate; poveștile nu s-au întîmplat; replicile rapide au fost scrise pe o pagină, nu în viața reală. El nu a cumpărat, de fapt, un sicriu scump pentru bebeluși, așteptîndu-se ca înăuntru să fie un bebeluș mort”. Deși surclasează la fiecare apariție reputația de umor fără limite a „roast”-ului, glumele lui Jesselnik nu fac rău nimănui. Nu expun pe nimeni batjocurii și umilirii publice.
„Roast“-ul, această de-a fripta pentru oameni mari, mă face să aud doar țipetele de satisfacție ale celor care se bucură de umilirea altora. E ca un seminar de „Schadenfreude”. Iar social media dilată expresiile acestei emoții pline de răutate, din pricina dezumanizării ce apare cînd oamenii interacționează prin ecranele computerelor și dispozitivelor mobile. Am citit că „Schadenfreude” survine cînd empatia e absentă. În cazul empatiei, ne pare rău pentru cineva, așa cum ne-am simți în cazul propriei noastre nenorociri personale. Îmi pare rău pentru „roast”, dar dacă provoacă asemenea abuzuri, bucuria unora pentru nenorocirea altora, iau o pauză de la jocul de-a fripta. Piua!
Horia Ghibuțiu este jurnalist.
