Chiar dacă apropierea noastră de Kafka pare mai mare ca oricînd, nu trebuie să uităm că există mai multe trepte și în acest labirint. Acel Kafka al absurdului a devenit plat și insuficient. Nu ne mai ajunge nici el, așa cum nu ne mai încap grotescul, incertitudinea și ambiguitatea fiecărei zile. Există cîte un Kafka pentru fiecare frică irațională, gînd nebunesc și traumă întoarsă ca violență pe care le putem imagina.
În 1913, Franz Kafka se afla pe plajă la Veneția, alături de „un bărbat necunoscut”, așa cum e descrisă fotografia în arhiva familiei, acesta fiind, probabil, Max Brod. Kafka avea treizeci de ani, scrisese deja Metamorfoza, iar peste un an, cînd va izbucni Primul Război Mondial, va începe să scrie Procesul, summa purificată a ideilor și obsesiilor sale despre locul omului în lume, justiție și adevăr, transcendență, vină și pedeapsă. Biografia sa va deveni o mitologie aparte, o categorie, un stil. Însă pînă atunci, Kafka din această fotografie e un tînăr atletic în șort, așezat pe plajă, cu trupul strîns într-o postură ușor stingheră, ca și cînd n-ar ști ce să facă, înconjurat de picioarele cu mușchi și oase lungi, căutînd să-și ascundă pieptul gol, prin urmare rîde, așa cum nu-l vedem niciodată. Unii, mai cinici, vor spune că rîde de noi, dar probabil rîde ca orice om în bogăția luminoasă a clipei. Tot ce i se putea întîmpla mai rău se întîmplase deja în „povestea cu gîndacul”, cum o numea între prieteni, iar de tuberculoza ce-i va grăbi sfîrșitul se va îmbolnăvi peste patru ani, în 1917. Aici, la Lido di Venezia, Kafka e între lumi, pe malul unde coșmarul încă se putea împlini doar în cuvinte, în literatură. E dezbrăcat de haine, pentru care dezvoltă un veritabil cult, cu forme și ierarhii estetice complicate, sublimat în Colonia penitenciară sub forma unui tatuaj desenat de mașinăria infernală prin sute de ace pe pielea condamnatului, pînă cînd acesta își pierde mințile de durere. Sau intră în extaz, după cum cred alții. Stă sub privirile noastre, precum showman-ul ascet din Un artist al foamei, și își arată arta nevăzută, arta înfometării după ceva inaccesibil lumii comune, însetate de circ ieftin și imediat. Nimeni nu mai e interesat să stea patruzeci de zile să-l vadă cum flămînzește precum sfinții în pustiu, deși el a decis că va flămînzi la nesfîrșit, pentru că nici o mîncare nu-i mai place. Cu trupul emaciat, uitat sub paiele dintr-o cușcă de menajerie, artistul e descoperit din întîmplare și mai poate rosti doar atît înainte de moarte: „Trebuie să rabd de foame, nu pot altfel”, neabătut în credința artei sale.
Kafka se asigură că modul în care vorbește despre corp ne va provoca repulsie, că ne va obliga să ne privim mai atent și mai grav, așa că descrie, în primele rînduri din Metamorfoza, cum se trezește Gregor Samsa transformat într-o „gînganie înspăimîntătoare”, iar „nenumăratele lui picioare, jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, înaintea ochilor”. O singură imagine de-a sa mai există în casa familiei – portretul de tînăr soldat, apt și integrat, pregătit pentru marile conflicte ce aveau să vină. Pe el, însă, nu-l vor mai include, pentru că marele conflict i se întîmplă chiar atunci: supărat că Gregor le-a făcut o asemenea rușine, transformîndu-se într-un parazit, mai mult, purtîndu-se chiar ca unul, fiindcă nu mai poate munci pentru a-i întreține singur pe toți, tatăl său aruncă violent cu mere după el și-l lovește, zdrobindu-i carapacea. Gregor rămîne cu mărul înfipt în spate, acesta putrezește în carnea lui ca o vorbă grea, iar după cîteva luni de criză și dezastre mărunte, le ușurează tuturor viața murind.
Atmosfera din interioarele descrise de Kafka – apartamente, camere, birouri, chiar și catedrala de la marginea orașului, din Procesul, este precum eroii săi: ne par cunoscuți, știm cu ce seamănă, pentru că, de cele mai multe ori, seamănă cu noi, însă ceva esențial, ca o mutație definitivă, îi face să fie radical diferiți de oameni și de tot universul lor binecunoscut. De Kafka nu ne mai ține legați absurdul, oricum vag și insuficient, ci tocmai această înstrăinare a familiarului. Ceea ce altădată era sigur și permanent, mereu acolo, acum e lax și inconsistent, inspirînd teamă și neîncredere. În acest punct, aparent minor, s-a schimbat ireversibil lumea noastră: ea seamănă prea bine cu lumea știută dintotdeauna, însă cîte ceva, aparent inofensiv, din loc în loc, s-a schimbat, suficient cît să-ți pătrundă o gravă neliniște în oase. Gregor Samsa nu stă în fața oglinzii pentru a se îngrozi de sine, ci vede cum e văzut de ceilalți. Se vede pe sine cînd stă culcat pe spate, apoi citește groaza în ochii tatălui, ai mamei și-ai surorii sale și înțelege că e văzut ca un monstru, deși nu știe nici cum și nici de ce a ajuns așa.
„Într-o bună dimineață”, se întîmplă ceva cumplit cu noi și cu lumea noastră și nimic nu mai e la fel. Chiar dacă nu știm, cu precizie, ce s-a întîmplat și cum a fost posibil, ceea ce se petrece e atît de teribil, încît orice explicație ar fi de prisos. Gregor se uită, uluit, în jur și vede că se află în camera lui, „o adevărată cameră omenească”, iar acest detaliu al umanității sale devine dintr-o dată dureros, aproape violent: lumea e aceeași, noi sîntem cei care nu se mai pot întoarce la cele de altădată, și nici la noi înșine, așa cum eram atunci.
Gabriela Glăvan este conferențiar la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă literatură comparată.
Credit foto: Wikimedia Commons
