După mulți ani în care am încurajat și practicat minimalismul, m-am trezit mărturisind într-o întîlnire că mi s-a cam luat de austeritate și puritate. Am ajuns într-un punct în care observ că atitudinea mea față de spațiile pe care le amenajez trece printr-un proces de schimbare, parțial pentru că m-am raportat mult timp la același vocabular stilistic, universal acceptat ca fiind „estetic”, parțial datorită unei experiențe pe care am avut-o de curînd și care mi-a remodelat viziunea asupra amenajărilor interioare.
În primăvară am vizitat două dintre casele lui Pablo Neruda în Chile, La Chascona, în Santiago, și La Sebastiana, în Valparaiso. Proprietarul le-a dat nume caselor și a scris despre ele ca și cum ar fi fost niște ființe dragi. Cu ghidul audio în căști și cu ochii trecînd de la un obiect la altul, am absorbit amestecul de frumusețe și kitsch, subtilități și ironii, colțișoare amenajate special pentru micile obsesii ale poetului, suvenire ciudate, obiecte cu valoare sentimentală, toate dezvăluind fără pudoare părți din viața poetului: un bar recuperat de pe o barcă, un vas de porțelan în formă de vacă pentru servirea punch-ului, un bătător de ușă montat pe un bufet, hărți, o pereche de pantofi supradimensionați. Aș putea spune că cele două case erau amenajate cu bun-gust? Imposibil să conving pe aproape oricine s-a intersectat razant cu designul că da. Deci erau de prost-gust? Depinde. Erau spații profund personale, excentrice, umane, calde, intime, ludice. Senzația că faci o plimbare printr-un poem construit, care te emoționează la fiecare pas este un lucru care cu greu poate primi o notă pe scara gusturilor.
Pentru un arhitect, însă, este dificil să proiecteze și să amenajeze o casă ca extindere fidelă a personalității beneficiarului (în paranteză fie spus, o personalitate pregnantă poate deveni un obstacol în calea fericirii arhitectului și a finalizării proiectului). Gusturile personale specifice nu pot fi mereu integrate într-un proiect cu care să fie ambii de acord. Sînt excentricități care mă entuziasmează și opțiuni de la care mi se strepezesc dinții. Colecționarii, de exemplu, sînt personaje interesante pentru care poți să faci case pornind de la obsesiile lor, însă eu voi spune întotdeauna pas unui proiect de casă „clasică”. Prin „clasic” mă refer la imaginea cu coloane și fronton, simetrie, ancadramente cu cheie de boltă – colac peste pupăză, în vremurile noastre se fac din polistiren.
E adevărat că nu se întîmplă des ca cineva care apelează la un arhitect să caute altceva decît o amenajare într-o zonă de siguranță dedicată neutrului. Mai mult decor, mai puțină autobiografie, totul pe un fundal monoton și monocrom: casa trebuie să spună ceva despre ei, dar nu totul, trebuie să împace și soțul, și soția, și copiii, și musafirii, să se încadreze într-un stil relevant pentru categoria socială din care fac parte, pentru că, vrem sau nu, gusturile se modifică și în funcție de statut. Sigur că pot să ne placă și lucruri pe care nu ni le vom permite niciodată, însă gusturile nu ne sînt modelate doar de prezența sau absența simțului estetic, ci de mai multe elemente: educație, epocă, aspirații, finanțe. Dar cît de autentic și personal poate fi un interior fidel unui stil? Cît de originală poate fi o amenajare care combină același mobilier care se livrează în mii de case, aceleași vaze, aceleași rame cu afișe printate, totul pe un fond off-white? Stil recognoscibil, amenajare anostă.
Apropo de stiluri. În general, evit asemenea încadrări, nici măcar nu pot să rețin atîtea nume aleatorii care definesc vag combinații de elemente de mobilier și decorațiuni pe care le poți face între patru pereți. În plus, în zilele noastre, stilurile sînt sparte în atît de multe trend-uri care se schimbă încontinuu, ceea ce nu simplifică deloc lucrurile. Știi sigur că obiecte sau materiale „timeless” pe care le vezi astăzi sînt cele pe care o să le eviți peste un an pentru că le vei fi văzut deja în prea multe alte interioare, chiar dacă sînt obiecte frumoase, care ar contribui la o amenajare „cu gust”. Reversul medaliei pentru un consum din ce în ce mai ridicat de design interior care propune variațiuni pe aceeași estetică este saturația. Pe fondul acestor trend-uri care îndeamnă la personalizare, dar al căror rezultat este uniformizarea interioarelor, iese din cînd în cînd la lumină kitsch-ul, care poate părea o excelentă soluție antiplictiseală, mai ales dacă vine la pachet cu o doză de umor sau nostalgie. Magneții adunați din călătorii sînt cel mai la îndemînă exemplu. Am fost în case care nu trădau nimic din personalitatea adevărată a proprietarului, ușa frigiderului era unica supapă a personalității.
Mă gîndesc adesea la Chascona și Sebastiana. Le-aș fi ținut minte dacă nu erau atît de personale? Mă îndoiesc. Îmi beau cafeaua de dimineață din ceșcuțe cumpărate de acolo. Pe cea de la Chascona e desenat un soare, pe Sebastiana un cal, desenele sînt albastre. Nu sînt cele mai frumoase obiecte, sînt lucrate chiar puțin grosolan, dar îmi amintesc de niște momente în care puțin kitsch mi-a făcut viața mai frumoasă.
Irina Lupu este arhitectă.
Foto: La Chascona
.jpg)
