Sînt scriitoare. Sînt nomadă. Sînt cosmopolită. Sînt o iubitoare a sufismului. Sînt pacifistă. Sînt vegetariană şi sînt femeie, mai mult sau mai puţin în această ordine.
Aşa m-aş fi definit înainte să ajung la vîrsta de treizeci şi cinci de ani. [...] Aşa trăiam. Aşa aveam de gînd să trăiesc mai departe. Dar atunci mi s-a întîmplat ceva cu totul neaşteptat, miraculos şi uluitor: am devenit mamă.
Asta a schimbat totul, m-a schimbat pe mine.
Noul rol m-a lăsat uimită, la fel de buimacă precum un liliac deşteptat de razele soarelui.
În ziua cînd am aflat că sînt gravidă, scriitoarea din mine s-a panicat, femeia din mine s-a simţit cuprinsă de-o fericire confuză, pacifista din mine a rămas nepăsătoare, cosmopolita din mine a început să se gîndească la nume internaţionale de bebeluşi, sufita din mine a întîmpinat vestea cu bucurie, vegetariana din mine s-a îngrijorat că va fi silită să mănînce carne, iar nomada din mine voia pur şi simplu să-şi ia picioarele la spinare şi să fugă cît mai iute. Dar aşa se întîmplă cînd eşti gravidă. Poţi să fugi de orice şi de oricine, însă nu şi de schimbările din trupul tău.
Cînd s-a abătut asupra mea, depresia postnatală m-a luat complet pe nepregătite. Se întindea înainte-mi ca un tunel întunecos, parcă fără capăt, şi mă umplea de groază. Încercînd s-o traversez, m-am prăbuşit uneori şi personalitatea mi s-a spart în cioburi atît de mici, încît nu era chip să le lipesc din nou laolaltă. Însă totodată, experienţa m-a ajutat să privesc înlăuntrul meu şi să fac iar cunoştinţă cu fiecare membră a haremului miniatural pe care îl închisesem în mine în toţi aceşti ani. Depresia poate fi o minunată ocazie dăruită de viaţă pentru a înfrunta fără înconjur probleme ce contează enorm pentru fiinţa noastră, dar care, din grabă sau ignoranţă, au fost măturate sub preş.
[...] ştiu sigur că această carte a fost scrisă cu lapte negru şi cerneală albă – un cocktail de poveşti, sentimente materne, dor de ducă şi depresie, distilat vreme de cîteva luni la temperatura camerei.
*
Astăzi e un fapt bine cunoscut că multe mame trec printr-o tulburare emoţională în primele faze ale maternităţii. Totuşi puţine ajung să-l cunoască pe Domnul Poton. Cele mai multe femei dau peste nepotul lui tînăr şi inofensiv şi mai sînt cîteva care se întîlnesc, din nefericire, cu unchiul lui răutăcios.
1. Tristeţea postnatală (nepotul lui Poton)
Tristeţea postnatală este un dezechilibru emoţional uşor, care poate apărea imediat după naştere. Un vizitator inofensiv şi frecvent al saloanelor maternităţii, nepotul lui Poton nu e privit ca o problemă serioasă.
2. Psihoza postnatală (unchiul lui Poton)
Aceasta este cea mai periculoasă şi mai alarmantă transformare psihologică prin care poate trece o proaspătă mamă. Cele care vin în contact cu unchiul Domnului Poton pot ajunge să-şi facă rău lor înselor, copiilor şi mediului lor înconjurător. E nevoie de un tratament serios şi îndelungat ca să scapi de el.
3. Depresia postnatală (Domnul Poton)
Ca domn peste djinni, se estimează că se arată uneia din zece proaspete mame. De obicei o vizitează cam între patru şi şase săptămîni după naştere. Pare nevinovat şi inofensiv la început, însă treptat îşi dă arama pe faţă.
După luni de depresie, m-am apucat să citesc masiv despre subiect, arzînd de nerăbdare să aflu care era motivul stării mele, dacă exista unul. Încetasem să mă mai întreb de ce nu li se întîmpla aşa ceva şi altor femei. Acum voiam să înţeleg de ce mi se întîmpla mie. Prin urmare, am consultat diverse site-uri, am strîns broşuri, am devorat cărţi şi articole medicale. O asemenea curiozitate era probabil lipsită de noimă, şi totuşi era ceva esenţial pentru mine, ca să-mi pot vedea mai departe de viaţă.
Făcînd cercetări, am înţeles că nu numai femeile „nefericite” sau „neîmplinite” sufereau de depresie postnatală. Proaspete mame din orice categorie socială, cu orice statut, religie şi temperament erau susceptibile de aşa ceva. Nu existau nici un fel de formule de aur care să explice fiecare caz. Totuşi existau anumite cauze care declanşau procesul, precum experienţele anterioare cu depresia, problemele de sănătate în timpul sarcinii, problemele maritale, băneşti şi sociale, lipsa de cooperare a rudelor şi prietenilor apropiaţi, schimbarea bruscă a mediului şi aşa mai departe.
Nu e uşor să detectezi simptomele depresiei postnatale, fiindcă Domnul Poton e mare meşter în a se reinventa pe sine. Dar lucrurile următoare sînt semne clare: lipsa de energie, sensibilitatea şi iritabilitatea excesivă, sentimentul de vinovăţie sau inadecvare, lipsa de concentrare, uitarea, teama de a-ţi face rău ţie sau copilului, somnul neregulat, lipsa poftei de mîncare, lipsa apetitului sexual, comportamentul antisocial (să te închizi în casă, evitînd oamenii şi chiar prietenii apropiaţi), lipsa de interes privind înfăţişarea, o indiferenţă continuă faţă de restul lumii...
E adevărat, ca femei din carne şi oase, ca nepoate ale Evei, toate avem parte de suişuri şi coborîşuri din cînd în cînd, mai ales într-un moment atît de incitant şi de stresant precum venirea pe lume a unui copil. Prin urmare, mai mult decît simptomele în sine, contează cît de mult şi de îndelung suferim de pe urma lor.
(fragmente din volumul Lapte negru de Elif Shafak, Editura Polirom, 2012, traducere din limba engleză de Ada Tanasă)
