La douăzeci de ani mi-am pierdut părinții. La treizeci am pierdut-o pe cea care mi-a ținut loc de amîndoi. Am primit pe WhatsApp un link la o știre care descria un accident de mașină cu detalii despre cei implicați, iar dedesubt, o fotografie a prietenei mele. Nu m-a sunat nimeni cu o voce alarmată să-mi spună despre tragedie. Am primit doar un link. Dacă există un moment în care Pămîntul se oprește din rotit și totul încremenește în loc, atunci acela a fost pentru mine. Am dispărut undeva în spatele acelui link care îmi descria în amănunt moartea celei care mi-a fost pentru zece ani cea mai apropiată figură părintească.
Toți cei care au pierdut pe cineva își dau seama că există o perioadă de cîteva zile sau săptămîni cînd ești copleșit de telefoane, mesaje, vizite din partea prietenilor și cunoștințelor, apoi, după ceva timp, se așterne liniștea, telefonul sună doar la cîteva zile, mesajele apar mai rar, prietenii de pe Facebook se reîntorc la imaginile cu pisici și flori, lumea își continuă cursul firesc, iar pentru tine pînă și cele mai banale sarcini de zi cu zi devin imposibil de urmat. Nu mergi la cumpărături, mănînci ce găsești prin casă, ți-e greu să pregătești cada pentru o baie, să schimbi așternuturile ar însemna să părăsești patul, și acolo e locul unde zaci cele mai multe ore din zi, devenit o groapă. Creierul tău e o cutiuță muzicală care între timp s-a stricat.
Cînd un cuplu de pensionari pe care i-am întîlnit în parcul de lîngă casă unde am mers să hrănesc rațele m-au întrebat dacă locuiesc cu părinții, le-am răspuns că tocmai mi-am pierdut mama, pentru că asta simțeam, retrăiam pierderea unei figuri părintești și tînjeam după cineva care să-mi răspundă la durere cu un soi de compasiune și iubire părintească.
Am fost la Iași să îmi iau rămas-bun, pe o ploaie violentă, care nu a încetat pînă să plec. Am traversat curtea capelei și, cînd am găsit-o pe prietena mea într-un sicriu alb, m-am gîndit la cît de mult iubea ploaia și pisicile, cărțile, muntele, marea și muzica rock și cum vor continua aceste lucruri să existe, acum că ea nu mai e să se bucure de ele. Cum poate să existe lumea fără o parte din oamenii care însemnau lumea pentru tine.
Atunci cînd am revenit în apartamentul unde locuise, am intrat în camera ei și am văzut cum arată o încăpere unde plănuiești să te întorci. M-am uitat la cărțile care n-au mai ajuns să fie mutate în biblioteca pe care plănuia să și-o cumpere. Am văzut tablouri cu artiștii favoriți, adidașii ei preferați, toate planurile de vacanță pentru vară pe post-it-uri colorate, colete care ajunseseră prin curier și erau încă nedesfăcute, lucruri care o așteptau să-și continue viața. La capătul patului am zărit o noptieră pe care am ghicit că sînt cărțile pe care le cumpărase foarte recent și în curs de citire. L-am întrebat pe soțul ei dacă pot lua ceva cu mine la Londra și am ales un exemplar cu semnătură de Theodor Paleologu, Ce ne facem cu atîția proști, și Julian Barnes cu Plecare, plecări. Cartea lui Paleologu era de la ultima lansare la care participase Cristina, eram legate, mă gîndeam, prin ceea ce ne unise dintotdeauna: cărțile. Acum, cărțile au călătorit într-o țară pe care ea n-a vizitat-o decît prin poveștile mele sau poate că, iată, în sfîrșit, o bucățică din ea a ajuns aici sub o formă sau alta.
Dincolo, în camera alăturată, era fiul ei de 16 ani. Ne-am uitat amîndoi la ultimele poze pe care le făcuse mama lui, la ultimele momente dinainte să ni se schimbe viețile pentru totdeauna, mi-a spus să mă gîndesc că „a murit fericită, se întorcea de la concertul uneia din trupele ei favorite“ și asta era tot ce conta acum. Aș fi vrut să-i răspund cu ceva inteligent sau profund, dar sedativul pe care îl luasem începuse să-și facă efectul. Am mîngîiat una dintre pisicile pe care mama lui le salvase de-a lungul anilor și mi-am imaginat că toate astea i se întîmplă altcuiva.
După cîteva săptămîni de la moartea Cristinei, m-am întors la muncă full-time. După două luni, am reluat plimbările în parc înainte de apus, am mers mai des la cinematograf, am dezactivat Facebook-ul care îmi arăta cele mai multe actualizări despre viețile altora, mi-am schimbat playlist-ul cu artiștii ei preferați, mi-am făcut un tatuaj în memoria ei, am mers la un festival de literatură în Copenhaga unde am stat două ore la o coadă de bilete pentru un loc la un eveniment cu Anne Carson, m-am reconectat cu colegi din facultate – cu unii nu mă mai văzusem de aproape zece ani –, am mers pentru o zi în Malmö, am urmat un curs intensiv de prim ajutor pe sănătate mentală, m-am înscris la maratonul care se ține anual la Londra, n-am intrat, am fost dezamăgită, dar n-am renunțat la idee și m-am înscris printr-un ONG, apoi, într-o zi de august, am primit un telefon din partea celor de la Cancer Research, care mă anunțau că am primit un loc pentru anul viitor, iar în urmă cu două zile mi-am cumpărat o pereche nouă de adidași care, sper, mă vor duce la linia de finiș.
Romina Hamzeu a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării din cadrul Universității „Al. I. Cuza“ din Iași și a urmat un master în sociologie la Universitatea din București. Din 2019 locuiește la Londra și lucrează în managementul unui teatru din West End. A publicat poeme în mai multe antologii și reviste literare românești.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
