Din fericire, pentru mine tema eutanasierii este teoretică. Sper să rămînă așa întotdeauna. Din nefericire, tema morții îmi este familiară. Eram încă studentă cînd tatăl meu a murit mult prea tînăr, de o boală care l-a devastat în doar cîteva luni. A fost în agonie și i s-au distribuit opioide.
În fața suferinței unei persoane dragi nu poți decît să te rogi ca opioidele să își facă efectele. În ultimii ani tot mai multe state au legalizat proceduri medicale de moarte asistată. Oricît de mult m-aș gîndi la această temă, opinia mea rămîne la fel de neformată. Cu cît mai informez mai mult, ascultînd opiniile pro și contra eutanasierii, cu atît mai puțin reușesc să ajung la o concluzie fermă. Sînt în tabăra ambiguă, un limb al discernămîntului. Ce om nu ar spune da curmării suferinței inutile a unei persoane dragi? Ce om nu e tentat să spună nu perpetuării propriei suferințe? Totuși, ce om nu e tentat în fața suferinței, a oboselii, a lipsei de sens să accepte o soluție care, inconștient, îi sugerează restaurarea normalității cotidiene? E eutanasia soluția pentru o moarte demnă sau o manifestare a înfrîngerii?
Am prea multe întrebări ca să fiu ori pentru, ori împotriva morții asistate. Iată cîteva din motivele pentru care această temă rămîne ambiguă pentru mine.
Se invocă foarte des tema demnității pacientului în legalizarea morții asistate. Celebra asociație din Elveția care asistă de decenii pacienții din țările unde eutanasia nu este legală se numește Dignitas. În UK, campania care a reușit să aducă eutanasia în dezbaterea Parlamentului britanic se numește Dignity in Dying. Argumentul este că dînd pacientului posibilitatea să își aleagă momentul morții i-ar fi păstrată demnitatea.
Totuși, ca una care a stat destul prin secțiile cu bolnavi terminali, pot spune că nu e nici o demnitate în boală sau în agonie. Boala reduce la neputință pe oricine și demnitatea nu intră în paradigmă. Grecii au formulat noțiunea de euthanatos (moarte bună) referindu-se la moartea fără durere și suferință. Dar, chiar dacă opioidele pot calma durerea fizică, suferința rămîne. Chiar și în moartea asistată, nu există formulă care să elimine suferința, spaima. Legalizarea morții asistate nu înseamnă o igienizare a agoniei.
Un al doilea motiv care îmi sporește ambiguitatea este felul în care a fost aplicată legea în țările în care eutanasia a fost legalizată. Locuiam încă în Olanda, țară în care moartea asistată a fost legalizată în 2002, cînd opinia publică a fost zguduită de cazul unui bărbat alcoolic care a primit aprobarea să aibă o moarte asistată. În 2016, Mark Langedijk, un bărbat de 41 de ani care se lupta de opt ani cu alcoolismul, a murit prin sinucidere asistată. Mark a aplicat el însuși pentru procedură după ce fusese internat de 21 de ori la dezalcoolizare fără succes. A reușit să-și convingă medicii și familia că era o cauză pierdută, că nu se va putea vindeca niciodată de alcoolism și depresie, astfel încît i s-a aprobat o moarte asistată.
Anual, sînt tot mai multe cazuri de eutanasie în Olanda. În 2025, aproximativ 6% din numărul total de decese au fost prin eutanasie. Cazul lui Mark Langedijk este poate printre cele extreme. Totuși, pune sub semnul întrebării procesul aprobării eutanasiei. Nimeni nu pune la îndoială suferința lui reală, depresia și alcoolismul cronice. Dar cumva am dubii că un om care nu fusese vindecat de alcoolism după 21 de încercări de dezalcoolizare îndeplinea unul dintre criteriile necesare pentru aprobarea unei morți asistate, anume ca pacientul să fie în stare să ia o decizie rațională, bine cîntărită. Rămîne dubiul dacă decizia unui om care se lupta cu alcoolismul cronic și depresia poate fi evaluată în mod clinic drept rațională.
De altfel, inclusiv în țări unde eutanasia este deja legalizată, precum în Canada (din 2017), continuă încă dezbaterile cu privire la includerea bolilor mentale în cazurile acoperite de legislație.
Catehismul Bisericii Catolice (2278‑2279) formulează astfel magisteriul (învățătura) cu privire la eutanasie: „Îngrijirile care sînt de obicei datorate unei persoane bolnave nu pot fi întrerupte în mod legitim. În schimb, sînt legitime folosirea de analgezice, care nu au ca scop moartea, şi renunţarea «la înverşunarea terapeutică», adică la folosirea de proceduri medicale excesive şi fără speranţă raţională într‑un rezultat pozitiv”.
Dat fiind avansul medicinei și al științei, Biserica a trebuit să vină cu o declarație oficială care să îi clarifice poziția în raport cu circumstanțele morții și cu opțiunea legală pentru eutanasie. Toate tratamentele care pot diminua suferința fizică sînt permise atît timp cît nu se folosesc într-o doză care poate provoca decesul. De asemenea, se menționează că tratamentele nu trebuie să fie urmate cu „înverşunare terapeutică”, adică dacă starea pacientului nu se poate ameliora nu trebuie supus unor tratamente extraordinare care i-ar putea stresa organismul și provoca și mai multă durere.
Pentru mine, moartea prin eutanasie rămîne o temă ambiguă. Sînt în limbul incertitudinii și sper să mi se permită să rămîn aici. De un lucru sînt sigură. Moartea, oricum ar veni, nu e demnă și nici o procedură medicală nu o poate face ca atare.
Valentina Covaci este liturghistă și specialistă în istoria Bisericii.
Credit foto: Wikimedia Commons
