Nu am nici o explicație de ce titlul romanului lui Aldous Huxley, apărut în 1932, Brave New World a fost tradus în românește Minunata lume nouă. Evident, brave nu înseamnă „minunat(ă)”, ci „curajos”. Avem, de altfel, în limba română cuvîntul „brav”, care are exact același sens cu englezescul brave. Veți spune că titlul Brava lume nouă nu sună prea bine. Așa o fi, deși nu mi se pare. Mă uit cum a fost tradus titlul romanului în alte limbi din vecinătatea noastră lingvistică. În franceză este Le meilleur des mondes, în italiană este Il mondo nuovo, în spaniolă este Un mundo feliz (cu versiunea catalană Un món feliç), în portugheză este Admirável Mundo Novo. Se pare că mai toți traducătorii (sau, poate, editorii), au avut probleme cu adjectivul brave și au căutat soluții ocolitoare.
Bineînțeles, titlul reproduce o replică din Furtuna lui Shakespeare. Miranda (cea admirabilă) nu mai văzuse niciodată în viața ei alți oameni în afara tatălui ei, Prospero (Caliban este, totuși, un subom). Suava Miranda vede pentru prima oară oameni în contextul social al vieții lor cînd vede o amestecătură de nobili de la curțile ducilor/regilor de Milano și de Napoli și este fascinată. Îi vede în hainele lor, îi vede cum se poartă, cum interacționează unii cu ceilalți (unde mai pui că se și îndrăgostește de unul dintre ei), și exclamă: „O, wonder! How many goodly creatures are there here! How beauteous mankind is! O, brave new world, That has such people in’t”. Ochii puri, deopotrivă admirabili și admiratori ai Mirandei, sînt cuceriți de aparențele lumii noastre, ale lumii din jurul puterii, despre care noi știm cît este de stricată, de ipocrită, de alunecoasă. Ea, însă, nu știe. Lumea îi apare ca fiind minunată, populată de creaturi bune, frumoase – într-un cuvînt, o lume bravă. Dar lumea, chiar dacă e nouă și prospătă în ochii Mirandei, e populată cu oameni vechi, aceiași de cînd e lumea chiar dacă, grație biologiei, sînt mereu alții.
Era firesc să declinăm tema minunatei lumi noi în cheie istorică și în cheie utopică, să vorbim despre utopii frumoase, autentice, benefice (precum raiul sau visul american), dar și despre utopii-distopii și despre ororile încercărilor politice de a realiza utopiile.
Această ediție a Conferințelor Dilema, care a avut loc la Oradea între 22 și 24 mai, a avut ceva aparte. A fost, așa cum puteți vedea și din acest Dosar, o ediție consistentă. Fără îndoială, locul ne-a stimulat să fim foarte buni. Oradea este un loc excepțional, care trăiește un destin bun. După ce a crescut urbanistic și economic sub mîna unor edili cu viziune și curaj, Oradea crește în spirit. Oradea are tot ce-i trebuie ca să fie un mare oraș central/est-european. Tot ce era de construit, la propriu, s-a construit. De-acum, tot ce a rămas de făcut este să se construiască în sens figurat, adică să se îmbogățească spiritul orașului, iar multiculturalismul istoric este un avatanaj.
Venim pentru al patrulea an la Oradea și am putut vedea cum crește un public cultural pe măsura orașului. O comunitate admirabilă, Oradea se potrivește din ce în ce mai mult cu spiritul dilematic, iar primirea pe care publicul ne-o face este, din an în an, mai entuziastă. Cele două săli în care s-au desfășurat Conferințele au fost pline. Sinagoga Neologă Sion și sala de conferințe a Muzeului Țării Crișurilor reprezintă, împreună, Oradea: prima este o admirabilă clădire de secol XIX de pe malul Crișului, renovată impecabil, redată culturii; cea de-a doua este o sală de conferințe nouă, modernă, confortabilă, dotată, actuală în toate sensurile. Conferințele noastre s-au simțit excelent în amîndouă.
În acest Dosar veți regăsi fragmente din conferințele susținute la Oradea. Titlurile, în general, aparțin redacției, după cum tot redacția a editat fragmentele publicate, avînd în vedere trecerea de la versiunea vorbită a textului la forma scrisă.
