1) Meteorologie. Nu știe ce să-mi spună. Frazele de plastic sînt acolo, le are la el, sînt prefabricate, le extrage mecanic, pe rînd, explicațiile vin una după alta, mai există soluții, s-au făcut progrese incredibile, avem de toate, chimioterapie, imunoterapie, tratamente experimentale. Nu. Chirurgia nu ar intra în discuție pentru moment. Cît de lung este momentul – ei, nu știm, medicina are și ea limitele ei, nu?
Abia dacă se mai disting cîteva zone încă neocupate de petele albe: ficatul este plin de metastaze. Invadat în intregime. Un cancer gastric foarte-foarte avansat, despre asta este vorba, o arată filmele de tomografie computerizată pe monitorul mare al calculatorului din sala de consultații. Lumea trece încoace și încolo prin spatele nostru, asistente în uniforme vesele multicolore, studenți cu stetoscopul, inutil într-o secție de chirurgie, la gît. Prin spatele lui, al doctorului. Un doctor sfrijit, adus de spate, aproape că dă cu nasul în monitor. „Dumneavoastră ce profesie aveți?” I-am răspuns că, la cei 75 de ani ai mei, sînt, bineînțeles, pensionar. „Pensia nu este o profesie, este un naufragiu.” „A, inginer constructor”, am răspuns.
Înțeleg și eu că într-o asemenea situație nu mai era mai nimic de sperat. Deși dureri nu am. Slăbiciunea, slăbiciunea care părea uneori să anunțe un leșin, da, slăbiciunea care era atît de mare că simțeam că trebuie neapărat, indiferent de locul unde mă aflu, să mă întind pe jos, pe podeaua biroului, pe caldarîm în Piața Universității, în metrou, nu avea nici o importanță, să mă întind, să aștept să îmi revină puterile. Sleit.
Și puterile reveneau întotdeauna, dar tot mai greu. Pentru că problema era anemia. Din stomacul bolnav se pierdea sînge; nu mult, nu catastrofal de mult. Așa, pic-pic trebuie să fi fost. Și dacă nu se va opri – doctorul spunea că nu poate fi oprit –, atunci ce este de făcut? Pentru că, mi s-a explicat, corpul uman este ca o sticlă – umplut cu sînge. În mod normal este plină ochi. Și sticla este acum crăpată, au apărut niște fisuri prin care lichidul se scurge. Nu mult dintr-o dată. Puțin cîte puțin. Acum este pe jumătate goală. Fără sînge viața nu este posibilă, nu?
Gaura din fundul sticlei nu poate fi astupată. Ar fi trebuit, dar nu este posibil, pierderea de sînge este implacabilă. Ceea ce se poate face este să se mai adauge lichid, să se completeze pînă ajunge „la nivel”. Nu, nu la buza sticlei, dar măcar așa, la un 80%. Să fie „o hemoglobină” de 8-9. Înseamnă două pungi pe săptămînă. Însemna două pungi pînă de curînd. Acum este nevoie de trei care se pun luni, luni sau marți. Într-o săptămînă însă, slăbiciunea va reapărea. Treptat. Urmată de amețelile alea. Și de o ceață pe ochi. Bine, dorm mult, nu ar fi fost o problemă. În mica rezervă de spital ce poți să faci? Nu există televizoare în saloane, nici în cele mai mari. Și de fapt nici nu ai la ce să te uiți. Ce să vezi? Că sînt numai prostii. Numai prostii, iarăși și iarăși.
Doctorul nu îl va opera. A fost clar de la început. „Din păcate, nu există soluții chirurgicale.” Da. Atunci ce fel de soluții există? Completarea înseamnă transfuzii, administrare de sînge, cam două-trei pungi de „masă eritrocitară” la cîteva zile – cum zicea rezidenta ochelaristă, mărunțica aia care șoptea de abia o auzeai. După care era mai bine. Era aproape bine. Pentru alte cîteva zile, după care sfîrșeală din nou. Aici, în rezerva cu pereții galbeni, stau oricum aproape în permanență lungit în pat, nu se pune problema să mă întind pe jos. Și e nevoie de sînge. Din nou, cele trei pungi de masă eritrocitară cam la o săptămînă. Nu, nici endoscopic nu se mai poate încerca nimic, mi-au făcut ceva cu un fel de laser, au injectat diverse chestii, se pare că degeaba; au muncit mult, mi-a fost milă de ei – evident, fără rezultat. Din nou, cele trei pungi. Transfuzia durează cîteva ore bune în care număr picăturile roșii.
Iar după transfuzie a fost iarăși în regulă. Nu m-a mai durut nici capul. M-am putut bărbieri bine de tot. Mi-am tăiat unghiile cu cea mai mare atenție, cu o grijă exagerată. Pentru că în trei zile va fi mai greu. Atunci e greu să te bărbierești, e o grijă. O problemă care trebuie rezolvată.
„Cred că în vreo două zile ar trebui să îmi administrați din nou o transfuzie.” „Da, dom’ inginer, sper să găsim, din fericire acum este un sezon cu suficienți donatori.” „Da, știți, eu aș zice să nu mai facem transfuzia. Ar trebui să fie marți sau miercuri, cred. Ei, nu mai e cazul, ajunge. De data asta nu o facem, domnule doctor.” „În fine, este decizia dumneavoastră, dar sînt obligat să vă amintesc, nu avem alte soluții. Dar de ce?” „Da, știu, pe moment. Chestia e că pe săptămîna viitoare aș vrea să cam mor. Dacă se va întîmpla pe miercurea-joia viitoare cum cred, atunci ar fi bine. O înmormîntare sîmbătă e în regulă, mai ales că vremea e bună. Să nu stea oamenii în ploaie. Asta e.”
2) Nu, nu sînt prea multe tuburi. Nu știu unde era în concediu. La munte, la Bușteni parcă. Pe pacient îl văzuse medicul de gardă de la Fundeni. „E colegul dumneavoastră de școală, domnule doctor. Cel cu derivația, operat cu un an în urmă. Nu e bine.” Nici nu avea cum să fie. Un cancer pancreatic nerezecabil pentru care nu putuse face decît o derivație. Adică un by-pass. Știți, ca atunci cînd se înfundă o țeavă; dacă poți să o înlocuiești este foarte bine. Dacă nu, faci o ocolire. Este o soluție provizorie. O așa-zisă soluție paliativă care nu se luptă cu cancerul, prea avansat din păcate, și care încearcă să corecteze ceea ce se poate corecta. Astfel încît pacientul să nu mai aibă icter. O vreme cel puțin, poate șase luni. Trecuse un an și acum era din nou galben. Și nu se mai putea nici alimenta.
Pe atunci, cu cîteva decenii în urmă, chimioterapia era neputincioasă în astfel de tumori. Din fericire, lucrurile s-au schimbat mult. Atunci însă era în mod clar începutul sfîrșitului. Ar fi trebuit operat din nou, în realitate cu perspective deloc bune. Se contura o intervenție disperată: un tub de drenaj pentru rezolvarea icterului, un altul pentru introducerea alimentelor direct în intestinul subțire (o așa-numită „jejunostomie” de alimentație) și o sondă gastrică (de aspirație) care să golească stomacul astfel încît pacientul să nu mai aibă vărsături. O vreme. Cîtă vreme? Nu putea spune nimeni cu exactitate: cîteva zile, cîteva săptămîni, cu mult noroc poate o lună.
A explicat, nu avea ce face, era prietenul lui din copilărie. „Și voi sta așa, cu un tub în nas și mai multe în abdomen pentru tot restul vieții?” „Da. Pentru tot restul vieții”, îi răspunse privind pe geamul salonului de spital prin care se vedeau cîteva magazii dărăpănate și un zid de beton în ruine, cu speranța că nu îl va întreba cît este acest rest al vieții.
Era desigur pregătit pentru a accepta refuzul intervenției chirurgicale de către pacient. „OK, atunci fă ce trebuie făcut. Mă operezi mîine?” A fost nevoit să insiste, să repete, să fie sigur că fusese bine înțeles, că, în cazul fericit în care nu apăreau complicații în timpul sau imediat după operație, perspectiva cea mai optimistă era o „viață” (mulți s-ar fi întrebat pe bună dreptate dacă asta se mai putea numi viață) de cîteva zile imobilizat la pat și împănat de tuburi de diverse diametre și culori. „Înțeleg, vor fi multe tuburi.” „Da, Gabi, vor fi.” „Permanente, nu?” „Da. Permanente.” Pacientul a confirmat acceptul său oficial pentru intervenție, cu toate riscurile și implicațiile ei, care îi fuseseră explicate astfel încît să le înțeleagă. L-a operat și s-a întors la Bușteni pentru cele cîteva zile de așa-zis concediu care îi mai rămăseseră.
Cînd s-a întors l-a găsit treaz și zîmbitor. Nu avea dureri, dozele masive de calmante administrate erau deocamdată suficiente și putea deja să stea așezat la marginea patului. Și să privească pe fereastră. Așa ședea, cît i-au mai permis puterile, cît era ziua de lungă. La fiecare vizită a chirurgului zîmbea chinuit de dincolo de sonda gastrică și, în curînd, și de tubul subțire de oxigen și încerca să mai spună cîte ceva. „Pe acolo, pe zidul ăla, trece o pisică. E în trei culori: alb, negru și oranj.” A mai dat un pic tuburile la o parte cu mîna. „Pisicile de felul ăsta se numesc calico. Și sînt femele toate. Cel puțin așa se zice.” „Oare chiar nu există motani calico?! Trebuie să fie vreo chestie genetică.”
Cîtă vreme a mai putut avea loc, dialogul a decurs în fiecare dimineață la fel.
Șeful secției de chirurgie avea o vîrstă înaintată, era gras și chel, respira cu dificultate atunci cînd trebuia să urce un etaj. Îl durea genunchiul drept, așa că, îndată ce ajungea la spital, înainte de raportul de gardă, își bea cafeluța cu piciorul întins pe un scăunel. La vizită, după ce au ieșit împreună din salon, operatorul cel tînăr nu s-a putut stăpîni să -l întrebe: „Nu știu dacă a meritat chinul. Ce fel de viață e asta?” „Dragă, nu ai de unde să știi cît sîntem în stare să plătim fiecare dintre noi ca să mai vedem și mîine lumina zilei. Adică să mai existe un mîine. Habar n-avem, ăsta-i adevărul. Pentru că nu ți-e frică de moarte, de fapt. Ți-e frică de patul de moarte.”
3) Uzufruct. Chirurgul nostru a mai avut mulți ani de trăit. Cîteva decenii. Și acele tuburi (patru, dacă pui la socoteală și administrarea intermitentă de oxigen) au rămas o problemă nerezolvată. Pentru că nu putea înțelege și se întreba, împreună cu Paolo Sorrentino în La Grazia, pe care avea să-l vadă cîndva: „Di chi sono i nostri giorni?”. Cui aparțin zilele care ne-au mai rămas? E timpul meu? Este „timpul ce mi s-a dat”? Oare chiar mi s-a dat? Este cu adevărat proprietatea mea? Pot face cu el orice îmi trece prin minte? Sau este doar în folosința mea?
Adică, ar spune un jurist, să fie doar un uzufruct? Ca o casă, să zicem; am dreptul de a o folosi, de a o închiria, poate. Dar nu o pot înstrăina, nu o pot vinde. Nu pot face astfel ca acum să fie proprietatea mea și mîine să devină a altcuiva. A altui destin, spre exemplu. Este o chestiune de liber-arbitru? Și dacă timpul rămas nu este proprietatea mea, al cui este? Al familiei mele, al statului, al Bisericii? Al doctorului?
Un cal este în agonie. Are dureri atroce, nu se mai poate ridica în picioare, geme fără întrerupere, zace lat pe podeaua grajdului, atît de mare este suferința. Nu există tratament, calmantele nu își mai fac efectul. Timpul lui a devenit al tău. Pentru că tu ești veterinar și veterinarul are în trusă un pistol cu țeavă foarte scurtă pe care i-l poate lipi de frunte. Și poate încheia totul. Sau are o fiolă care, injectată, are același efect și face și mai puțin zgomot. Dar gestul, gestul este totuși criminal. Ai luat o viață. Dacă-l faci. Iar dacă nu-l faci, atunci ești torționar. L-ai putea scuti de chin, dar eziți, pentru că vezi că zilele lui au devenit ale tale. Iar un cal nu ne poate solicita explicit să-l scutim de chin. Nu ne poate da un consimțămînt informat.
Dar dacă este vorba de suferința unui om? Cine numără pungile de sînge, cine numără tuburile de dren, de alimentație, de oxigen? Cine contabilizează durerile?
Sigur este că pacientul, cu din ce în ce mai multe tuburi de la o zi la alta, a mai trăit trei săptămîni. Din care s-a mai putut uita pe fereastră la pisica în trei culori (pisicile în trei culori sînt aducătoare de noroc) doar două. Ultimele șapte zile a fost în comă.
Cătălin Vasilescu (n. 1959), profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Disciplinei Chirurgie Generală I a Institutului Clinic Fundeni, a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, mai ales în genomică. Utima carte publicată: Placebo. Chirurgii în căutarea nemuririi, Editura Humanitas, 2026.
