Astă-vară m-a mușcat o pisică turbată. Mîna mi s-a infectat și am fost internată. Pe patul de spital, în orele obscure dintre viață și gîndul la cît de aproape de moarte fusesem, am citit despre rabie și am meditat la încercarea noastră nebună, continuă, de a ne multiplica specia.
Virusul pătrunde în corp printr-o mușcătură și înaintează prin nervi spre creier, uneori luni întregi. Acolo se multiplică și modifică comportamentul animalului, făcîndu-l agresiv, împingîndu-l să muște și să transmită virusul la alte mamifere. Animalul moare, dar celulele virusului continuă să existe. Firește, virusul nu știe că există și nu se teme de moarte. Au supraviețuit doar variantele care s-au transmis. Noi, în schimb, știm că vom muri. Totuși, ceva din noi insistă să continue, să se reproducă, să lase ceva în urmă. Poate că dorința de a avea copii este dorința imposibilă de a nu dispărea.
Singurătate și maternitate
Sînt multe femei în viața mea care își doresc copii. Sînt multe femei în generația mea care își doresc copii și nu știu cum să-i aibă. Nu despre toate motivele vreau să scriu, ci despre intersecția cîtorva. Migrația înseamnă deseori absența familiei și a oricărei rețele de sprijin. Nu toate femeile s-au căsătorit devreme, nu toate au întîlnit un partener cu care să poată face un copil, nu toate au vrut sau au putut să urmeze acel traseu. Precaritatea economică a ultimilor ani ne-a îngustat și mai mult posibilitățile. Cum crești un copil dacă abia te poți întreține pe tine? Cum vei munci, dacă muncești deja atît doar ca să supraviețuiești? Cine te va ajuta? Cunosc femei care și-au înțeles propriile răni, pe cele ale lumii, au făcut terapie și ar putea fi mame extraordinare. Poate că nu vor deveni niciodată.
În Germania, în 2025, rata fertilității a coborît la 1,32 copii per femeie, iar vîrsta medie la primul copil a ajuns la 30,5 ani. Dar statul, prin asigurarea publică, acoperă 50% din costurile primelor trei încercări de fertilizare in vitro doar dacă ești căsătorită cu viitorul tată, adică musai cu un bărbat, doar dacă folosești ovulele și sperma voastră și n-ai împlinit 40 de ani. Dacă ești singură, necăsătorită, lesbiană, sau ai trecut de această vîrstă, plătești singură. Indiferent cît de mult îți dorești un copil. Dorința nu se supune rațiunii.
În sala de așteptare a clinicii de fertilitate erau mai ales cupluri. Cîteva femei veniseră cu mamele lor. Eu eram singură. Înțelesesem că îmi doresc un copil la 25 de ani, cînd o colegă revenise la serviciu după naștere și își adusese fetița cu ea. Cînd am văzut acel ghemotoc de lumină, am început să plîng. Nu era tristețe. Era ceva pentru care nici acum nu găsesc un cuvînt: o pornire asemănătoare cu expansiunea în corp a unei poezii care se încheagă, a unui text care se pregătește să se nască și ocupă fiecare colț al interiorului cu o voință pe care nu știu s-o numesc altfel decît nemurire.
De-a lungul anilor m-am gîndit la maternitate, dar viața nu m-a adus niciodată în punctul în care să pot face ceva concret. Am scris cărți și sute de texte, am „născut“ zeci de proiecte, am făcut mai mulți copii decît poate face cineva într-o viață. Toate au apărut toamna, mi-am dat seama abia anul trecut. Din ianuarie pînă în septembrie: nouă luni, cît o sarcină. O ciclicitate misterioasă și, probabil, foarte omenească.
Cînd am hotărît să îmi congelez ovocitele, era începutul anului. Atunci m-am lăsat și de fumat. Nu aveam nici un context real în care să încerc să rămîn însărcinată. Și totuși, corpul meu începuse să ia decizii dintr-un loc pe care nu îl mai vizitasem niciodată, delicat și feroce deopotrivă. Mai multe prietene își congelează ovocitele, altele încearcă să adopte. Cînd, cum, cu ce bani și cu ajutorul cui vom putea deveni mame rămîne o întrebare deschisă, uneori ca o plagă mușcată, alteori ca un ocean de speranță. Nu știu nici astăzi cine conduce această parte din mine. Știu doar că eu stau uneori pe bancheta din spate, fără să cunosc destinația, iar ea merge înainte.
Ioana Cristina Casapu trăiește la Berlin și este autoarea a două romane și a unui volum de eseuri. Cea mai recentă carte: Berliner Tagebuch – Die Geschichte meiner inneren Mauer, KLAK, 2026.
.jpg)
