Mașina șerpuiește pe valea Jiului, ne îndreptăm cu O.1, la volan, O.2 și A., prietenul O.1, spre Gorj. O fericită suprapunere de invitație și dorință de a ieși în teren cu studentele în vara lui 2009 ne face să pornim la drum. Ajungem într-un sat din Gorj unde bătrînele încă umblă în port, înmormîntările se țin ca-n bibliografiile citite în facultate, iar oamenii mănîncă sarmale cu piftii în crucea verii. Despachetăm rapid și ne angajăm pe drumul național care taie satul în două. Ne oprim pentru o scurtă scanare: cine sîntem, ce treabă avem prin zonă. Da’ auzi, tanti, pe-aici sînt strigoi? lansează A. o întrebare directă. Nu, ferească Dumnezeu, femeia se uită la noi neîncrezătoare, apoi discuția curge și aflu vreo oră mai tîrziu că unul din vale, care se spînzurase cu ceva timp în urmă, se făcuse moroi și se întorcea la nevastă-sa noaptea. Zilele trec, sîntem anunțați că cineva, în josul satului, a murit, e mare nenorocire. A. abandonează terenul în vreme ce noi mergem consecvente la păzîtu’ mortului, eu – mai cu avînt etnologic, fetele – mai rezervate. Îmi fac interviurile, observația participativă, fotografiile, scot din cînd în cînd tunul care captează imagini, femeile cad teatral în suferință, se cîntă, mă cheamă la capul mortului. La înmormîntare văd prima dată rudarii din sat, așteptînd răbdători pe gardul răposatului să mănînce familia și cei apropiați și apoi să primească și ei pomana.
Ziua următoare, referentul Căminului Cultural, G., ne primește la o discuție despre tradiții locale și proiecte culturale (doamnă, nu sîntem nimic fără cultură!) și se oferă să ne conducă la marginea satului, în rudărie, unde primăria a făcut diverse proiecte. Nu se cade să mergem singure, sîntem femei tinere, mai sigur e cu el. Rudăria e un sat-apendice, nici complet în afară, nici total înăuntrul P. Case mici, înghesuite, un fel de locuințe provizorii-permanente. Ajungem la casa unei bătrîne care este expertă în tradițiile locale, o recomandă G., de la primărie, cel care nu poate trăi fără cultură.
Îmbrăcată în port ungurean (de influență ardelenească, din Mărginime), maica Raveca ne primește într-o curte mică și aglomerată. Aplic imediat, cu prea multa importanță a începătorului, photo elicitation interview, adică o rog să ne arate fotografii vechi de familie, să povestim despre ele. Pînă se gîndește dacă are poze vechi, maica ne spune, rîzînd, că stă în aceeași curte cu zăpîrca, ăl măi mic, pe care nici nu mai știe la cîți ani l-a făcut, al doișpelea dintre copii. Fetele sînt măritate (după oameni) dăparce, dăparce, maică... / Unde, maică? La N., la R., la B. (deci cam la 10-12 km distanță). Discuțiile se suprapun, toți vorbesc cu toți, îmi va fi greu să transcriu, mă gîndesc. În fundal se aud bărbații (G. și zăpîrca), mai aproape de reportofonul meu, eu și maica. Fetele fac fotografii. În agitația de acolo, aflu că maica s-a măritat de foarte tînără, că a făcut și a umblat să vîndă coșuri, hambare, toporîște, coase, troci. Și că și pe la Craiova a ajuns, dar cu boale, nu cu oale. Povestim despre boli, ca două babe care nu mai au alte subiecte. Boli ale copiilor, boli ale oamenilor din sat, leacuri de boli. Lansez semi-neștiutor întrebarea dacă nu cumva înainte se lecuiau oamenii acasă. Maica rîde și bîiguie ceva cu medici, dar din fundal zăpîrca spune că a bătrînă minte, știe ea a se lecui, știe și de Sînziene să culeagă ierburi, știe să descînce. Patruzeci de minute după o discuție cu funcție fatică, aflu că femeia este o căutată descîntătoare din zonă, expertă și în datul în bobi, învățat dîn mătușa mea, sora lu’ tata meu (clasic, cum ar zice unii antropologi, moștenire de familie). Încerc să aflu cum se dă în bobi, să-mi povestească, adică. Baba se oprește un moment, ridică ochii spre mine și mă întreabă pătrunzător: Ai ceva, v’un năcaz, maică? Îți dau cu bobii dacă ai ceva. Ne retragem în bucătăria-dormitor, scoate bobii și începe să rostească repede în timp ce-i mișcă pe un scăunel și îmi dă pă sănătace: 41 dă bobi, 41 dă frați, am uitat cum tă ceamă... Nicoleta, intrați în știrea ei, în gîndu ei, în grija ei... că n-are Nicoleta nici un rău, nici un năcaz... 5 inimă, 3 bucurie.
Dinspre sănătace glisăm nevinovat (Îți dau dă scrisa dumitale, îți dau dă ursita dumitale!) spre un voinic care apare subit în bobi, sărutu-ți mîinile, pac! Apare un voinic cu bucurie la femeia asta, gata, maica mea, dai vorbele, sosește la femeia asta și el pică la bucurie. În timp ce eu încercam să aflu în ce este specialistă interlocutoarea mea și ea încerca să stabilească la ce subiecte aș putea reacționa. Păream plauzibil de bătrînă ca să fiu interesată de rituri de înmormîntare, dar și suficient de tînără ca să mă preocupe tema iubirii.
*
Bobii gîcesc bine cînd îi tragi pe sită, îi comunică un țăran Elenei Niculiță-Voronca, preoteasă, acum o sută de ani. Tot de la ea știm că sînt în număr de 41, exact cum știe și maica Raveca dîn mătușa ei. Cine nu spune 7 ani visurile gîcește bine în bobi și în cărți, consemnează aceeași Niculiță-Voronca. Raveca a susținut pe parcursul întregii discuții că ea nu visează. Respectarea interdicției asigură eficacitatea divinației.
Subiecte clasice ale etnologiei, practicile divinatorii și reparatorii implică actanți care, scrie Victor Turner analizînd populații africane, preîntîmpină lipsa de control a individului asupra propriei existențe. În epoci în care mortalitatea infantilă era la cote ridicate, iar vulnerabilitatea și precaritatea mediului rural erau recurente, nevoia de o persoană care să ofere acces la un tip de control devine o necesitate în diverse comunități. Ce poate remarca oricine e că, de multe ori, persoana disponibilă nu este parte a structurii centrale a comunității, ci un marginal (din categoriile marginale ale lumilor noastre din ultimele sute de ani), care periodic migrează spre centru pentru a restabili echilibre în viețile oamenilor. Societățile puternic ritualizate, rezistente la schimbare, trăite în mit și în timp circular permit, totuși, uneori, mișcări care pot, în fapt, să intensifice stabilitatea. Relația individului cu magia poate fi una dintre aceste forme dinamice de stabilitate socială. Datul în bobi pare și este – deopotrivă – o formă de terapie, o punere în scenă a unui act de comunicare, o manieră de transmitere a tradiției, o întîlnire periodică a centrului cu marginea, o cochetare azi cu implauzibilul și o atingere sfidătoare a limitelor într-o lume hipertehnologizată.
Nicoleta Mușat este lector la Facultatea de Litere, Istorie, Filosofie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara și cercetătoare de teren, interesată de patrimoniul bănățean.
.jpg)
