O trăsătură facială care a atras atenția tuturor este așa-numita „buză de sus țeapănă" a britanicilor. Ori de cîte ori sînt aduși în discuție, mai mult ca sigur cineva o să folosească sintagma – fie în sens propriu, referitor la expresia ciudată a englezilor, fie la figurat, cînd se vorbește despre determinarea, stoicismul și controlul emoțional al acestora. Dar există oare și o dovadă care să arate că buza de sus a britanicilor este într-adevăr atît de rigidă pe cît se spune? Sau niște argumente solide pe baza cărora să se poată presupune că acele atribute asociate cu imobilitatea buzei superioare sînt mai răspîndite la britanici decît la alte nații?
Există cîteva tipuri de dovezi care fac lumină în problema buzei țepene a britanicilor. Primul se referă la modul în care oamenii își mișcă buzele atunci cînd vorbesc, iar al doilea, la convențiile ce marchează rîsul și zîmbetul. Mișcările gurii care însoțesc vorbirea limbii engleze sînt mult mai puțin dramatice decît în cazul altor limbi, ca franceza și germana. De fapt, e destul de ușor pentru un englez ca, ținîndu-și buzele și fălcile perfect nemișcate, să reușească o imitație foarte credibilă a vorbirii lor obișnuite, în ciuda imobilității. Vorbitorilor de alte limbi acest truc li se pare mult mai greu de realizat.
Dată fiind această calitate aparte a limbii engleze, nu e deloc surprinzător că britanicii au dezvoltat un stil al „discursului înghețat“ în care buzele rămîn aproape nemișcate, iar deplasarea maxilarului este aproape imperceptibilă. Acest stil de discurs este, fără îndoială, o invenție a lor. Cînd călătorul francez Samuel Sorbière a vizitat Anglia, în 1663, a consemnat cît de bine li se potrivea această limbă localnicilor, pentru că „îi scutește de travaliul mișcării buzelor“.
Cîțiva ani mai înainte, John Milton făcuse o observație similară în legătură cu faptul că britanicii își mișcă atît de puțin buzele, lucru pe care-l pusese pe seama vremii: „Căci noi, englezii, trăind mai la nord, iar aerul fiind mai rece, nu deschidem suficient de tare gura. Astfel, nu putem oferi limbii engleze eleganța unei limbi sudice; dar toate celelalte nații observă că, deși avem tendința de a ne apropia foarte mult de cel căruia îi vorbim, totuși cuvintele noastre sînt parcă întoarse spre interior“. Sociologul spaniol José Ortega y Gasset a făcut o observație asemănătoare la începutul secolului XX: „Pentru a învăța engleza, trebuie să începi prin a-ți împinge înainte maxilarul, aproape încleștînd dinții și practic paralizîndu-ți buzele. Astfel englezii emit o serie de mici mieunături neplăcute, din care este făcută limba lor“.
Cerințele de articulare din engleza vorbită au contribuit cu certitudine la imaginea britanicilor ca indivizi avînd buza superioară țeapănă. Un alt factor important îl reprezintă tradiția legată de zîmbet și rîs pe care o moștenesc. În timpul secolului al XVI-lea, de exemplu, a existat în anumite cercuri o aversiune clară față de rîs. Acesta era considerat a fi o bădărănie, un semn al neseriozității și, prin urmare, trebuia evitat pe cît posibil. Zîmbetul era, de asemenea, supus unor convenții sociale, deși căzuseră cu toții de acord că un zîmbet amabil, folosit cu moderație, era un lucru acceptabil.
Mai existau și alte motive pentru această aversiune timpurie față de rîs. În primul rînd, membrii claselor superioare descoperiseră atracția dubioasă a melancoliei și se plimbau de colo-colo afișînd o morgă gravă, o seriozitate înțeleaptă, arătîndu-se nefericiți. Melancolia era o adevărată modă în sfera emoțională, ceea ce se traduce probabil cel mai bine, în termenii contemporaneității, printr-o formă inofensivă, autoindusă a depresiei. „Maladia elisabetană“ s-a bucurat de o enormă popularitate în secolul al XVI-lea și, cu toate că aceasta s-a mai diminuat în secolul următor, a influențat mimica feței britanicilor pentru o lungă perioadă de timp. Cultivarea unei expresii serioase, sumbre, era foarte în vogă. După spusele lui Grant McCracken, nobilii din vremea respectivă au încercat să își asume două atitudini ale expresiei faciale și a corpului – una era afabilitatea, cealaltă gravitatea, avînd rolul de a inculca afecțiunea și teama. Cu alte cuvinte, purtîndu-se într-un mod prietenos, dar distant, nobilul căuta să fie totodată plăcut, dar și respectat. Deoarece cultivarea expresiei impasibile și serioase a continuat cu succes în secolul al XVIII-lea, mulți dintre străinii care au vizitat Anglia în acel timp au remarcat înfățișarea posacă și tristă a locuitorilor. Jean Paul Grosley, un francez care a sosit în Anglia în 1765, a făcut cîteva comentarii legate de mina ursuză a englezilor. El a pus-o pe seama consumului excesiv de carne de vită și de bere, a protestantismului și a smogului. Ca remediu împotriva înfățișării mohorîte le propunea un mai mare consum de vin franțuzesc.
În plus față de eticheta socială și melancolie, un alt factor îi descuraja pe britanici să zîmbească sau să rîdă în secolul al XVI-lea, și anume dantura stricată. Cînd Paul Hentzner, un avocat neamț, a vizitat curtea reginei Elisabeta, în 1598, a remarcat că dinții acesteia erau destul de negri, defect pe care l-a pus pe seama consumului excesiv de zahăr. Un secol mai tîrziu, călătorul elvețian Béat-Louis de Murault ne dezvăluie în jurnalele sale că nu fusese prea impresionat de frumusețea englezoaicelor: „Sînt delicate, dar nimic nu le animă chipurile încîntătoare... Cel mai mare defect pe care îl găsesc la ele este că nu își îngrijesc dinții“. Neglijîndu-și dantura, englezilor le era jenă să deschidă gura, continuînd astfel să pară sănătoși și atrăgători, iar acest lucru i-a împiedicat fără îndoială să rîdă sau să zîmbească cu toată gura. Cine știe, poate că zîmbetul reținut, cu buzele strînse, pe care îl regăsim în Anglia de azi este o moștenire a acelor vremuri. […]
Oamenii rîd din diverse motive, dar cele mai obișnuite sînt „distracția“ și „zeflemeaua“; în general, fie rîdem cu cei a căror companie ne place, fie rîdem de cei care ni se par ridicoli. Dacă am clasifica ocaziile în care oamenii rîd în zilele noastre, am descoperi că în majoritatea cazurilor vorbim despre „rîsul-ca-distracție“ și în mult mai puține situații despre cel ironic. Oricum, dacă am fi realizat același studiu în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, am fi descoperit că balanța înclina mult mai pronunțat în favoarea rîsului zeflemitor. După Sir Francis Bacon, de pildă, sursa majoră a rîsului în secolul al XVII-lea era „diformitatea“, iar după Thomas Hobbes, „infirmitatea“. Hobbes trage concluzia că „pasiunea pentru rîs nu este decît glorie trecătoare, născută dintr-o conștiință neașteptată a unei anumite eminențe proprii, în comparație cu infirmitatea celorlalți sau chiar cu a noastră, din trecut“.
Din asemenea relatări, precum și din altele reiese că oamenii rîdeau în acea vreme ca să se distreze bătîndu-și joc de ceilalți. Aceasta fiind situația, este de înțeles de ce nobili ca Chesterfield sau Congreve blamau rîsul și recomandau evitarea sa. Nu era tocmai caritabil să rîzi de cei care nu erau responsabili de propria lor nenorocire.
Imaginea englezului rece și impasibil a apărut în repetate rînduri în scrierile călătorilor. La începutul secolului XX, Karl von Hardenburg a semnalat că „englezul are toate calitățile unui vătrai, mai puțin căldura ocazională a acestuia“, în vreme ce, mai tîrziu, scriitorul Karel Capek afirma că englezul se distrează, dar numai cu „o expresie de maximă solemnitate și duritate“.
Autorul olandez George Renier a făcut și el o observație asemănătoare: „Oh, aceste figuri imobile ale unei rase flegmatice!... Străinul vede numai puzzle-ul infinit al feței englezului, care păzește secretul sufletului precum un sfinx templul în care au loc ritualuri misterioase“. Și astăzi, descrierile făcute de străini englezilor pot fi depreciative, dar ele nu mai fac referire la melancolie sau solemnitate. Motivul este că mimica feței acestora s-a modificat radical în ultimii cincizeci de ani, devenind mult mai asemănătoare cu a celor de pe continent. În ciuda acestor schimbări, există totuși anumite elemente ținînd de expresia facială care continuă să-i particularizeze pe englezi.
De exemplu, cînd zîmbesc, colțurile gurii lor descriu o linie orizontală, și nu o curbă. Aceasta le dă străinilor impresia că britanicii sînt rezervați sau că se controlează din punct de vedere emoțional. Este și unul dintre motivele pentru care stereotipul englezului lipsit de simțul umorului nu a pierit.
(fragment din Cartea gesturilor europene, traducere de Andreea Răsuceanu, Editura TREI, 2006)
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
