Modul în care un judecător ia o decizie este mai asemănător decît am crede cu modul în care fiecare dintre noi ia decizii în fiecare zi. Toți sîntem puşi, zi de zi, în situația de a emite verdicte şi, cu cît înţelegem mai bine felul în care funcționarea minții noastre influenţează aceste verdicte, cu atît calitatea acestora va creşte.
Dacă ne întrebăm care a fost cea mai bună și care a fost cea mai proastă decizie pe care am luat-o în ultimul an, să zicem, studiile ne arată două lucruri. Primul, că aproape invariabil ne vom referi la decizii care au avut în primul rînd consecințe pntru noi, nu pe alţii. În al doilea rînd, studiile arată că aproape invariabil am ales care este cea mai bună și cea mai proastă decizie în funcţie de rezultatul ei și nu de modul în care am luat-o. Aici apare prima concluzie problematică pentru un magistrat: mintea noastră este construită să ia decizii bune pentru noi înșine, nu decizii bune pentru alţii. Or, în momentul în care judeci o altă persoană şi îi decizi viitorul, decizia trebuie să fie bună pentru societate şi pentru persoana respectivă.
A doua problemă reiese din tendinţa pe care o are mintea noastră de a evalua calitatea propriilor decizii în funcţie de rezultatul lor, nu în funcţie de modul în care am luat acele decizii. Or, această tendinţă de a ne evalua deciziile după rezultat aduce cu ea anumite pericole. Ea se numeşte prejudecată de rezultat. Problema cu această tendinţă a noastră de a ne evalua deciziile în funcţie de consecinţele lor, şi nu în funcţie de modul în care le-am luat, este că putem să schimbăm un mod bun de a lua decizii. [...]
După cum vom vedea, sistemul judiciar e mai influenţat de această prejudecată de rezultat decît ne imaginam. Iată, de pildă, rezultatele unui studiu făcut chiar pe judecători. Pe scurt, speţa sună aşa: directorul unei companii e abordat de un consultant care recomandă o nouă strategie de afaceri. Se preconizează că această strategie va duce la creşterea profiturilor, dar se aşteaptă, de asemenea, să aibă un impact asupra mediului, nu știm dacă rău sau bun. Preşedintele răspunde că nu-i pasă de mediu şi că singura lui preocupare e creşterea profiturilor, și dă undă verde pentru punerea în aplicare a strategiei. În cele din urmă, strategia e pusă în aplicare, profiturile cresc și efectul asupra mediului se produce. Încercaţi să vă imaginaţi că efectul asupra mediului e unul nefast. Aţi spune că preşedintele companiei a acţionat cu intenţie, a avut intenţia să vatăme mediul sau că indiferenţa lui ar trebui să fie culpabilă? În orice caz, ar trebui să fie pedepsit pentru ceea ce a făcut? În studiu, 86% din judecători au ajuns la concluzia că urmarea negativă este imputabilă. Acum, să ne imaginăm că efectul asupra mediului a fost pozitiv. Doar 11% din judecători au considerat că această consecinţă este meritul deciziei persoanei respective. Deci, dacă efectul e rău, 86% spun că omul trebuie pedepsit, iar dacă efectul e bun, doar 11% spun că omul trebuie felicitat. Asta ne arată clar că tendinţa este să ignorăm metodologia fie în viaţa de zi cu zi, fie în cadrul sistemului judiciar. În realitate, metodologia e identică, vorbim despre aceeaşi indiferenţă, însă felul în care ne uităm la decizia respectivă e inerent influenţat de rezultatul ei. În sistemul judiciar, această tendinţă de a evalua acţiunile în funcţie de rezultatele lor poate să conducă la consecinţe semnificative. Poate să facă diferenţa dintre intenţie şi culpă. Poate să facă diferenţa dintre tentativa la omor şi simpla lovire.
Aproape toate asemenea aparente defecte ale gîndirii noastre îşi au o sursă în felul în care am evoluat. De exemplu, de ce ne concentrăm atît de mult pe rezultate în momentul în care îi evaluăm pe ceilalţi? Ne concentrăm pe rezultate pentru că, atunci cînd sîntem mici şi trebuie să învăţăm lucruri, rezultatul e cea mai evidentă formă prin care putem decide dacă o persoană merită să fie copiată sau nu merită să fie copiată. Pentru mintea noastră, e cea mai uşoară metodă prin care poate decide dacă ar trebui să înveţe ceva de la cineva sau n-ar trebui să înveţe ceva de la cineva. Să ne întoarcem în timp, pe cînd eram vînători primitivi. Evident că lucrul la care te uitai ca să vezi dacă trebuie să copiezi stilul cuiva de a vîna era cît vînat a prins persoana respectivă. Creierul caută această modalitate mai uşoară de a lua decizii bune, pentru că de multe ori, sau de cele mai multe ori, să te uiţi după rezultat e un mijloc bun de a evalua ce s-a întîmplat într-o anumită situaţie. Dar dacă ne uităm numai la rezultat poate, în unele situaţii, să ne afecteze negativ. Așadar, cum putem să ne îmbunătăţim deciziile, cunoscînd această prejudecată de rezultat? Răspunsul stă în metodologie. De fapt, calitatea unei decizii stă în modul în care acea decizie a fost luată. Cu cît ne înţelegem mai bine creierul, mintea şi felul în care ea de multe ori decide pentru noi, cu atît avem şanse mai mari să ne creăm o metodologie bună, prin care să şi valorificăm aceste porniri ale minţii noastre, dar să le ţinem şi sub control.
O altă prejudecată care ne afectează deciziile zilnice este prejudecata de retrospecţie. Pe scurt, un lucru despre care știm că s-a întîmplat pare mult mai probabil decît dacă n-am şti că s-a întîmplat, avînd aceleaşi date. Această prejudecată a fost descoperită într-un experiment de profesorul Baruch Fischhoff. Pe scurt, participanților li s-a prezentat o descriere a unui război anglo-nepalez din secolul al XIX-lea. Cînd le-a cerut acestora să determine probabilitatea unui anumit rezultat al războiului, a constatat că cei cărora li s-a prezentat şi care a fost rezultatul l-au considerat semnificativ mai probabil decît cei care nu aveau cunoştinţă de el, chiar dacă toate celelalte informaţii prezentate erau identice. Pe scurt, ce a constatat e că, odată ce ştiai rezultatul, ţi se părea mult mai probabil decît l-ai fi considerat dacă ai fi avut doar premisele producerii acestuia. Felul în care îi judecăm pe alţii e profund influenţat de această prejudecată a minţii noastre.
În 1929, anul de debut al Marii Crize economice, un judecător a fost pus în faţa următoarei speţe. Un investitor a folosit fondurile venite de la o anumită persoană pentru nişte investiţii la bursă, evident bursa a picat și, după crahul bancar, investitorul şi-a pierdut toţi banii. Păgubitul se adresează unei instanţe pentru a se constata neglijenţa celui care i-a investit banii. Judecătorul constată următoarele: era de notorietate, nu numai în rîndul bancherilor, ci şi în rîndul publicului larg, că situaţia pieţei de capital era nesănătoasă, că valorile erau foarte umflate şi era aproape sigur că piața urma să se prăbuşească. Au trecut aproape o sută de ani de atunci. Întrebaţi toţi economiştii de astăzi care au fost cauzele Marii Crize. S-ar putea să primiţi nu două, nu trei, nu patru, poate mai multe variante de răspuns. Dacă efectele Marii Crize sînt în general destul de clare, că la rezultate sîntem buni de identificat, cauzele în economie sînt dezbătute şi astăzi. Şi totuşi, la foarte scurt timp după ce Marea Criză a avut loc, această prejudecată de rezultat a influenţat un judecător în a lua o decizie care poate că astăzi ne pare foarte rezonabilă, dar ignoră informaţiile pe care le avea o persoană care nu cunoştea faptul că piaţa va cădea.
Dacă ne gîndim la vieţile noastre de zi cu zi, o să realizăm că atunci cînd judecăm o persoană avem tendința să ignorăm faptul că acea persoană nu cunoştea și nici nu putea să ştie dinainte care vor fi consecinţele deciziilor sale. În momentul în care luăm o decizie, nu putem să anticipăm toate variabilele consecinţelor posibile. Dar [...] cînd ştim că un rezultat a avut loc, tot raţionamentul nostru în momentul în care evaluăm ce a fost înaintea lui va fi construit în jurul acelui rezultat. De asta, fie că judecăm figuri istorice, fie că judecăm oameni de la locul de muncă, e foarte important să încercăm să ne plasăm cît mai bine în poziţia în care era o persoană care nu cunoştea încă toate consecințele.
Şi o să dau un exemplu mai recent. E vorba despre un studiu realizat pe 167 de judecători federali americani, deci oameni cu statut moral destul de înalt și cu mare experiență în a judeca. Acestora li s-a arătat că în urma unei percheziţii au fost găsite probe relevante și li s-a cerut să evalueze dacă percheziția a fost legală sau nu. Aproape toți au constatat că percheziţia era legală. Cînd au cunoscut că în urma percheziţiei nu au fost găsite probe relevante în cauză, aproape toţi au considerat că percheziţia era nelegală şi că nu era un temei pentru efectuarea ei. Aici vedem felul în care este afectată decizia unui judecător federal american. Dar să încercăm fiecare dintre noi să ne gîndim la modul în care evaluăm pe oricine, prieteni, colegi de la muncă, demnitari, figuri istorice şi aşa mai departe, dacă nu sîntem şi noi expuși aceleiași prejudecăți în deciziile şi judecăţile noastre asupra altora la aceeaşi eroare.
Dar de ce există această tendinţă şi la ce ne ajută? Trebuie spus că ea este foarte importantă pentru stabilitatea noastră psihologică. Ea ne ajută pentru că e mai bine şi mai uşor să înveţi din certitudini, nu din incertitudini. Cînd afli că ceva s-a întîmplat, fie că era de aşteptat sau nu, mintea îşi actualizează înţelegerea asupra lumii cu această certitudine. Şi atunci, folosind certitudinile, avem posibilitatea să învăţăm mai repede. Practic, ce face creierul nostru este că trage concluzia că o anumită informaţie era irelevantă sau o anumită informaţie era incertă, după care o înlocuieşte cu o informaţie certă şi dovedită, de care a luat cunoştinţă. Astfel, înţelegerea noastră asupra lumii se actualizează, ceea ce ne ajută să luăm decizii mai rapid zi de zi, asigurîndu-ne supravieţuirea.
Aceste două prejudecăţi despre care am vorbit au fost exemplificative. Dar avem tendinţa de a asocia sintagma prejudecată cognitivă sau cuvîntul prejudecată, în general, cu ceva negativ. Astfel, nu vedem că toate aceste scurtături pe care mintea le preferă în mod natural servesc unui rol foarte important. Aproape toate sînt explicabile prin faptul că mintea noastră e construită în special pentru a ne asigura două funcţii: supravieţuirea şi reproducerea. Nu zic că astea sînt singurele funcţii ale minţii noastre, dar în felul în care am evoluat, pentru creier, întotdeauna prioritatea a fost să asigure supravieţuirea individului. Felul în care înţelegem viaţa şi lumea şi felul în care mintea noastră ia decizii funcţionează pentru a atinge aceste obiective. [...]
George Cristian Ioan este judecător la Tribunalul București, doctor în drept penal și asistent universitar la Facultatea de Drept a Universității București.
.jpg)