Nostalgia ne poate ajuta să redăm farmec trecutului. Istoricii profesioniști îi consideră adesea pe nostalgici, pe sentimentaliști și pe pasionații de reconstituiri niște ageamii inepți, persoane care nu pot sau nu doresc să se confrunte cu atrocitățile trecutului – de care istoria nu duce nicidecum lipsă. Regăsim atitudinea de desconsiderare în disprețul cu care au tratat specialiștii și intelectualii publici interesul sporit pentru patrimoniu din anii 1980, în frecventele eviscerări ale serialelor TV de epocă din cauza anacronismelor și în refuzul congreselor științifice de specialitate de a le permite pasionaților de reconstituiri să‑și aducă săbiile și muschetele la conferințe. Însă istoria este o disciplină amplă și ar trebui să existe spațiu pentru diverse modalități de exprimare a studiului său.
Chiar și istoricii cei mai stricți încep să recunoască importanța „istoriei afective” practicate de așa‑numiții amatori motivați de nostalgie. Emily Robinson, de exemplu, consideră că ar trebui să facem efortul de a înțelege mai bine farmecul studiului istoriei – „plăcerile” sale. Deși nu toți specialiștii ar fi de acord, cercetarea istorică nu este doar o activitate intelectuală, ci și o trăire emoțională, astfel că delimitările prin care separăm munca „profesioniștilor” de a „entuziaștilor” nu sînt absolute. Toți istoricii, indiferent de titluri și de locul și metodele de muncă, se confruntă cu „un paradox exasperant”.
Arhivele, de pildă, sînt locuri unde un istoric poate să atingă literalmente obiecte din trecut, dar tocmai cînd reușește „își dă seama că trecutul nu poate fi atins cu adevărat”. În acest spațiu problematic înflorește nostalgia. Știm exact cît trebuie despre trecut pentru a rămîne curioși, dar și suficient pentru a înțelege că nu ne putem întoarce niciodată acolo. Pasionații de reconstituiri și alți amatori nu se rușinează de devotamentul și de sentimentele lor, dar istoricii profesioniști se jenează să își recunoască propria relație emoțională cu trecutul. O eventuală recunoaștere a entuziasmului „i‑ar expune pericolului unor acuzații de sentimentalism”.
Emily Robinson consideră că s‑a ridicat „o barieră solidă între «memorie» [sau nostalgie] și «istorie»”. Prima e emoțională, a doua, „critică și cerebrală”. Evident că există diferențe între istoria științifică și cea amatoare. Ca disciplină științifică, istoria lucrează cu constrîngeri, ipoteze, metode și competențe specifice. Presupune o pregătire academică. Dar istoricii știu că bariera emoțională care s‑a creat este artificială. Cine ar mai alege profesia de istoric în situația economică în care ne aflăm dacă nu ar fi mișcat de trecut?
Și nu e vorba doar de faptul că granița dintre istoria profesională și cea amatoare e mai poroasă decît am crede; mai mult decît atît, activitățile numite de unii „istorie afectivă” sînt bune, utile și productive. Pasionații de reconstituiri și iubitorii de istorie vie ne ajută să însuflețim trecutul, mai ales trecutul celor care de obicei sînt lăsați pe dinafară de cărțile de istorie mainstream. Dacă operele istorice majore se ocupă mai ales de regi, regine și naziști, locuri precum orașul victorian Blists Hill educă publicul și recreează universul unor oameni care nu prea apar în manualele școlare. În plus, așa‑numiții istorici amatori desfășoară o muncă importantă pentru și împreună cu cercetătorii profesioniști. Colectează date și informații, petrec mult timp în arhive (genealogiștii, de pildă) și testează idei noi. Au timp și entuziasm – două resurse care lipsesc de multe ori din mediul academic.
Aceste argumente sînt relevante mai ales pentru istoricii profesioniști, o comunitate mică și adesea indulgentă cu sine însăși, dar pot fi utile și pentru societatea largă. Istoria este importantă și intervine tot mai frecvent în revendicările politice. Ca să menționăm doar cîteva exemple, în prezent se dezbate dacă statuile de colonialiști și de generali confederați ar trebui îndepărtate, dacă opere de artă precum bronzurile din Benin ar trebui returnate în Africa Occidentală, dacă National Trust ar trebui să prezinte publicului sursele coloniale ale bogăției care a finanțat clădirile somptuoase din patrimoniul său și dacă Statele Unite ar trebui să considere că istoria lor a început în 1619 (anul în care au sosit în colonia engleză Virginia primii africani înrobiți) sau în 1776 (anul în care țara și‑a declarat independența față de coroana britanică).
Cum se consemnează istoria, poveștile cui sînt reținute, cine e abilitat să spună poveștile și ce emoții ar trebui să trezească trecutul – iată cîteva dintre subiectele discuțiilor care se poartă tot mai des în mass‑media și în cercurile politice.
O reputație foarte proastă
În cadrul acestor dezbateri, nostalgia are o reputație foarte proastă printre cei favorabili utilizărilor și discursurilor mai progresiste despre trecut. Din nou întîlnim ideea latentă că nostalgia ar fi o maladie. Se încăpățînează să rămînă o patologie sesizabilă la alții. În prezent, și mai ales în genul de „războaie pentru istorie” descrise mai sus, nostalgia e marginalizată, fiind considerată un eșec fundamental, refuzul răuvoitor al unora de a se adapta. Stereotipul din cazul de față reduce nostalgia la o „structură paralizantă a reflecției despre istorie”. Însă nostalgia nu e apanajul dreptei politice și nu trebuie în mod necesar să fie o emoție care duce la stagnare și inepție.
E adevărat că păstrează legături cu agendele sociale și politice conservatoare, dar rasismul, sexismul și naționalismul nu sînt produse ale nostalgiei. Prejudecățile și ura nu sînt create de o emoție și în nici un caz de o emoție universal umană. Dacă nostalgia e suficientă pentru a asigura succesul ideologiilor de dreapta, atunci cum se explică existența atîtor nostalgici de stînga? Și cum rămîne cu pasionații de filme din anii 1980, de seriale de epocă și de bătălii medievale care nu sînt rasiști, homofobi sau sexiști?
Felul în care aleg oamenii să‑și exprime nostalgia e mult mai important decît trăirea emoției în sine și alegerea e dictată de mult mai mult decît de sentimentele față de trecut. Nostalgia nu e sursa opiniilor nocive, ci doar modul prin care unii oameni aleg să‑și exprime ura; e o manifestare sau un produs, iar nu cauza politicii reacționare. Contează foarte mult și ce tip de nostalgie trăim și instrumentalizăm, căci dacă putem fi siguri de ceva din istoria nostalgiei, atunci putem fi siguri că are o natură versatilă și forme multiple, variate.
Nostalgia în sine poate fi radicală și reformatoare, nu doar retrogradă. Nu e neapărat reacționară, ci poate fi hotărît „progresistă” – servind interesele unei comunități dornice de schimbare – și poate însufleți publicul să se implice în acțiuni orientate către prezent și viitor. Chiar și în formele sale mai reacționare, nostalgia nu e o simplă viziune trandafirie asupra unui trecut static, care ignoră sau încearcă să nege realitățile lumii contemporane. Este (sau poate fi) un instrument creativ din componența unui arsenal mai amplu de reformă.
Scriitoarea vizionară, artista și teoreticiana socială Svetlana Boym a sugerat că nostalgia are chiar o dimensiune utopistă și că, deși nostalgia și progresul sînt alter ego-uri emoționale – ca Jekyll și Hyde –, rămîn totuși cele două fețe ale aceleiași monede. În opinia ei, la care subscriu și eu, nostalgia „nu este legată întotdeauna de trecut; poate fi și prospectivă, nu doar retrospectivă”. Autoarea disecă nostalgia în mai multe părți. Avem astfel nostalgie „reconfortantă” și nostalgie „reflexivă”, a doua fiind mai critică decît prima și avînd final deschis. Nostalgia poate juca rolul unui instrument de redefinire a trecutului și de mobilizare a sprijinului pentru schimbare.
Autorii de stînga care scriu despre nostalgiile de stînga susțin în general că acest gen de nostalgie – genul lor de nostalgie –, cu toată forța sa revoluționară și reformistă, e diferită de nostalgia trăită și exploatată de omologii lor de dreapta. Deși privește și ea în urmă, nostalgia de stînga nu se concentrează pe o cauză politică pierdută dintr‑o epocă apusă – sau cel puțin așa susțin apărătorii ei. Dimpotrivă, reînvie trecutul revoluționar pentru a îndeplini nevoile prezentului. Astfel, este diferită și de „melancolia de stînga”, o tendință mult mai statică.
Cu alte cuvinte, în loc să privească în urmă doar pentru a rememora tradiția stîngii, vede în momentele trecute resurse recuperabile, elemente care pot fi folosite în eforturile actuale de schimbare a lumii. Desigur, nostalgicii de dreapta ar putea să prezinte argumente foarte similare – și uneori le prezintă; e foarte ușor să cădem în capcana unor raționamente care caracterizează nostalgia de stînga ca fiind „bună”, pe cînd cea de dreapta ar fi sută la sută rea.
Dar nu contează cîte avertismente aș oferi, căci oamenii vor continua să pună diagnosticul „nostalgic” adversarilor sociali, politici și culturali. Redactorii vor continua să compună titluri scandalizate și senzaționaliste despre cel mai recent val de nostalgie, politicienii vor continua să‑și acuze rivalii că sînt nostalgici, iar istoricii vor căuta în continuare să‑i submineze pe cei care le încalcă teritoriul intelectual, numindu‑i sentimentali. Și asta tocmai pentru că forța nostalgiei rezidă în capacitatea ei de a mișca, de a influența și de a reprezenta multe lucruri pentru mulți oameni.
(din volumul Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase, traducere de Mirela Mircea, Editura Humanitas, 2025)
Agnes Arnold-Forster (n. 1991) este absolventă de Istorie a Universității din Oxford și Chancellor’s Fellow la Universitatea din Edinburgh.
.jpg)
