Întreaga filosofie occidentală s-a născut sub zodia nehotărîrii. Încă de la începuturile sale, atunci cînd Anaximandru observa că nedeterminarea (gr. apeiron) stă la originea tuturor lucrurilor, un fior de nesiguranță s-a strecurat în chiar inima gîndirii. Cuvîntul grecesc apeiron, care ar putea fi tradus în mod felurit, are în sine această idee de lipsă de hotar sau limită (gr. peras), ce face cunoașterea fără rest imposibilă, chiar și în cazul celui mai banal lucru. Tocmai de aceea, nedeterminarea despre care vorbește filosoful grec trebuie gîndită ca un soi de nehotărîre a lucrului, de deschidere către un orizont infinit de calități și determinații pe care el le-ar putea lua.
Un scaun ar putea fi alb, negru sau verde, ar putea avea unul, trei sau patru picioare, ar putea fi mai înalt sau mai mic, mai lat sau mai îngust ș.a.m.d. Acestea sînt calități determinabile. Dar există determinații pe care mintea noastră nici nu le bănuiește, dar care ar putea apărea, fie prin creație, fie prin accident. Prin urmare, oricît am încerca noi să determinăm un astfel de obiect cu ajutorul rațiunii, oricît de atent l-am defini, rămîne întotdeauna o urmă a acestei origini, un rest ce desparte conceptul de lucru și gîndirea de lume. Cu cît încercăm mai mult, cu atît ne dăm seama că, undeva în chiar miezul lucrurilor, există ceva reticent la orice determinare, care le dă o existență proprie, mereu diferită de a noastră. Ceea ce gîndim despre lucruri e destinat să fie altceva decît „lucrul însuși”, pentru că mereu rămîne-n el un rest de nehotărîre opacă gîndirii. Ca un fel de virus cultural, această idee s-a replicat în ADN-ul filosofiei grecești și a infestat mai toate teoriile despre lume.
La o privire mai atentă însă, vedem că acest sens al nehotărîrii e diferit de cel pe care-l avem noi astăzi. Aici, nu oamenii sînt nehotărîți în privința lucrurilor, ci lucrurile însele au în sine un fel de nehotărîre originară, care face ca ele să se dezvăluie doar parțial gîndirii. Incapacitatea lor de a fi determinate fără rest, umbra infinirii ce planează peste ele, le plasează la limita dintre ființă și neființă. Ele par a fi doar niște umbre trecătoare, niște imitații sau fantasme, care necesită un fundament mai ferm. Spre asta bate celebrul Mit al Peșterii platonic. Într-o astfel de cheie putem înțelege și faptul că grecii se uimeau de ceva foarte banal, anume de faptul că lucrurile sînt, că ele nu se resorb în nedeterminare totală încă din prima clipă de ființare. E o minune că avem în jur milioane de ființări, cînd știm că ele poartă pecetea acelui ceva misterios în care gîndirea nu poate pătrunde. Ele sînt străbătute de o nimicnicie, tocmai pentru că poartă în sine sîmburele propriei existențe irepetabile.
Pe la începutul epocii moderne însă, nehotărîrea lucrurilor se transformă în dubiul subiectului cunoscător. Gîndită ca stare a conștiinței individuale și act menit să instituie fundația oricărei cunoașteri în subiectivitate, îndoiala tinde să suspende realitatea exterioară conștiinței, dar să afirme întotdeauna ego-ul celui care gîndește. Aici „ego” nu are neapărat un sens etic sau psihologic. El desemnează eul care, prin faptul că se îndoiește de lucrurile pe care le percepe, se afirmă pe sine ca temei ferm, „clar și distinct”, al lumii și adevărului. Mă îndoiesc, deci gîndesc; gîndesc, deci exist. Deși nu sînt citate exact din opera lui Descartes, aceste cuvinte rezumă foarte bine gîndirea sa.
Așa stînd lucrurile, putem observa două atitudini distincte. Prima, în care nehotărîrea lucrurilor se manifestă ca uimire în fața existenței lucrurilor; cealaltă, în care eul se afirmă și confirmă pe sine prin dubitațiile sale. Ambele atitudini au fost rodnice din punct de vedere filosofic. Dar ele au avut însă niște urmări stranii atunci cînd au pătruns, printr-un fel de disipare culturală, în conștiința comună. Și aceste urmări pot fi văzute în mediul digital, unde ambele se manifestă fățiș.
Pe de o parte, realitățile virtuale recuperează ceva din nehotărîrea lucrurilor de la începutul filosofiei. Uimirea pe care o avem pentru noile tehnologii digitale, atunci cînd interacționăm prima oară cu ele, recuperează ceva din uimirea grecului în fața existenței. Noi însă nu ne mai uimim de faptul că lucrurile, în genere, sînt, ci de faptul că tehnologia există, făcînd posibilă experimentarea directă a unui întreg metavers de virtualități, altfel imposibil de accesat. Un obiect virtual nu este prezent „în carne și oase”, dar nu este nici complet absent. El nu este un lucru concret, dar nu este nici nimicul însuși. Existența lui stă sub semnul indeciziei, al suspendării limitărilor impuse prin natură existențelor. În lumile virtuale poți să zbori, să participi într-un război, să vizitezi alte planete, să salvezi umanitatea de la extincție și cîte și mai cîte. În virtual se desfășoară toată suma de latențe pe care gîndirea le dibuia cîndva ca nedeterminare originară a lucrurilor. Tocmai de aceea, într-un anume sens, realitatea virtuală este mai reală și mai atractivă decît banala lume cotidiană. Ea „ne-hotărnicește” lucrurile și le eliberează de determinațiile lor concrete, într-un orizont în care orice pare posibil.
De cealaltă parte, mediul digital a produs efectul invers. Punînd la dispoziție o cantitate incomensurabilă de informație, a dat mînă liberă dubiului uman. Teoriile conspirației, care prosperă în mediul digital, sînt urmări ale principiului conform căruia realitatea trebuie validată subiectiv. Tocmai de aceea, conceptul de post-adevăr poate fi citit și ca o desfășurare pînă la consecințele ultime a principiului îndoielii carteziene. A supune dubiului lucrurile deja acreditate, a le trece prin filtrul personal, a găsi noi configurații și pattern-uri de aranjare a datelor, toate acestea sînt puse în slujba afirmării de sine a ego-ului ca temei ultim al cunoașteri.
Dar eul nostru însuși este, deja, unul modelat de tehnologie. Conștiința noastră este una tehnologică. Luate împreună, aceste două tendințe au generat lumea actuală, în care virtualul digital este mai atractiv ca realul și principiile științei sînt puse la îndoială în numele unor conjecturi ocazionale descoperite pe Internet. Criza adevărului astfel produsă este însă una profundă și care necesită o nouă reîntemeiere a cunoașterii, pe baze care să țină cont de noua tehnologie a epocii. Pe scurt, noi înșine trebuie să ne clarificăm în legătură cu noile realități tehnologice, deoarece, la ora actuală, lumea tehnologiei a depășit cadrele teoretice tradiționale ale minții umane și pare că nu o mai putem ajunge din urmă. Sîntem iarăși puși în situația unui Ahile care trebuie să depășească broasca țestoasă și pare că logica comună nu-l ajută.
Cornel-Florin Moraru, conferențiar univ. dr. habil. la Universitatea Națională de Arte din București, e doctor în filosofie, filolog clasicist, jurnalist cultural și autorul, printre altele, al cărții Urmașii Lui Dionysos. Nașterea Djing-ului în cultura occidentală, Editura Eikon, 2020. Cel mai recent volum publicat (în calitate de coordonator): Existența digitală. Studii de filosofie a virtualității Editura Eikon, 2023.
