În ultimii trei sute și ceva de ani, nostalgia nu a avut o reputație prea bună și a trecut prin mai multe definiții/percepții. Cuvîntul a fost inventat de un medic elvețian, Johannes Hofer, în 1688, împreunînd grecescul nostos, întoarcere acasă, cu algos, adică durere. Abia în 1900, în revista American Journal of Sociology, a fost folosit pentru prima dată cu sensul modern. A debutat ca boală, afecțiune cauzată de singurătate și dezrădăcinare, emoție disfuncțională pentru a ajunge, mai nou, să fie considerată un posibil remediu împotriva bolilor căci, se consideră, ajută la consolidarea identității și individualității...
Apropo de definiții, ai dreptate, ele variază cu timpul, cu epocile, curentele, și în cultură, și în știință. Am revizitat definiția actuală a nostalgiei din DEX și aceasta ar fi un „sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut”.
Pentru mine și probabil pentru mulți alții, nostalgia are și o componentă de plăcere, nu doar de tristețe. Fapt recunoscut în alte definiții sau interpretări, cum ar fi „nostalgia este considerată o emoție predominant pozitivă, chiar dacă dulce-amară, a conștienței de sine, care apare prin evocarea trecutului personal relevant” (Wildschut et al., 2006, Journal of Personality and Social Psychology). Dar poate că și de Mihai Eminescu în „Suferință tu, dureros de dulce...”, în poemul „Odă (în metru antic)”. Într-adevăr, așa cum spui, astăzi se consideră că nostalgia are un efect benefic asupra stimei de sine, dispoziției, relațiilor sociale, chiar și a stării de sănătate fizică.
Unde anume în corpul nostru se produce nostalgia? Am citit că implică activitate în patru regiuni cerebrale importante.
Nostalgia este percepută cu anumite arii ale creierului nostru, desigur. Neuroștiințele, înțelegerea funcționării creierului au progresat uriaș odată cu apariția unei tehnologii care se numește RMN funcțional și care este capabilă să detecteze ce arii cerebrale se activează atunci cînd noi avem anumite stări sau facem anumite activităţi specifice. Astfel, s-a descris ce zone de creier se activează cînd citim un text, recunoaștem o față sau ni se prezintă informații care ne fac nostalgici.
Spre deosebire de ceea ce se știa anterior de apariția acestei tehnologii, s-a văzut că în creier răspund, cvasi-simultan, numeroase arii, adică răspunsul nu este unic, este al unei orchestre, fiecare din membrii orchestrei (arii cerebrale) fiind responsabil pentru o parte a stării care se creează. Trebuie, de asemenea, să recunoaștem că știm destul de exact ce părți de creier se activează, dar nu atît de bine cum interacționează acestea în comun pentru compunerea unei stări sufletești, a unei introspecții, a unei anume reprezentări.
Știm acum că, atunci cînd sîntem nostalgici, ni se activează arii legate de procesarea reflecției despre sine (prefrontalul medial, cingulatul posterior și precuneusul), de activarea memoriei autobiografice (hipocampul, prefrontalul medial, cingulatul posterior), de reglarea emoțională (cingulatul anterior și prefrontalul medial) și de activarea recompensei (striatul, aria tegmentală ventral și prefrontalul ventro-medial) – Yang et al., 2022, Social Cognitive and Affective Neuroscience.
Sîntem însă destul de departe de a înțelege cum această orchestră de activare cerebrală pune împreună acest sentiment unic care este nostalgia. Pe care am văzut împreună că avem probleme chiar să o definim și, desigur, să o studiem.
Toată lumea resimte/experimentează nostalgia? Cît de frecventă este și ce durată poate avea?
Știm că majoritatea oamenilor au acest sentiment, cu frecvență diferită, desigur. O părere personală este că pentru a apela (pînă la urmă este un proces adesea controlabil) la nostalgie, condiția este să ai un trecut referențial cu amintiri frumoase, din care te poți adăpa ca dintr-o fîntînă a istoriei personale, eu așa văd lucrurile. Nu putem fi siguri că absolut toți oamenii trăiesc momente/perioade de nostalgie. Cei cu un trecut marcat de traume învață în timp să evite evocarea de amintiri care le provoacă durere, anxietate sau nesiguranță.
Ce frecvență? Ei bine, nostalgia poate fi foarte frecventă, spuneam că este cumva controlabil cît de des evoci stări nostalgice. Pentru mine, ca scriitor, spre exemplu, este un mecanism esențial de precondiționare – pot fi nostalgic în fiecare zi, atunci cînd scriu. Cum să fiu, dacă aștern „frică, tu – prietenă bună / am scris o mie de poeme împreună”? Episoadele de nostalgie normală nu durează mult, întrucît sînt întrerupte de activitățile specifice. Dacă pleci la mare în vacanță, o săptămînă, la sfîrșit de sezon (citez dintr-un prieten), poți fi nostalgic aproape neîntrerupt, dacă mai și scrii de dimineața pînă seara. Dacă însă ai de dus copilul la o activitate sau trebuie să construiești un buget, nostalgia se întrerupe.
Pe de altă parte, este clar că sînt oameni mai nostalgici (să zicem așa-numiții visători, artiști) și alții mai puțin nostalgici (așa-zișii pragmatic, cu picioarele pe pămînt).
Variație & tendință
Este nostalgia marcată cultural? Un nord-coreean, un islandez și un chilian sînt nostalgici în același fel?
Există cîteva date care sugerează că nostalgia diferă în funcție de vîrstă, cultură, generație, poate că și de factori geografici și de mediu. Dacă ne uităm la studiile din psihologie și psihiatrie, starea emoțională, comunicarea socială, raportarea la trecut (evenimente fericite și traume) diferă. Apoi, generațiile care au trăit evenimente șocante majore (războaie, nedreptăți sociale, drame) se raportează variat la viața lor anterioară față de cei care nu au trecut prin astfel de situații. Frigul, întunericul din nord predispun mai mult la nostalgie decît soarele și mările sudului. Religiozitatea diferită în anumite popoare poate juca un rol în diferențe, prin filozofia ei diferită. Generația X, Generația Z au nostalgia vremurilor fără telefon mobil, Internet și aplicații... și tot așa.
Cînd spun aceste lucruri nu presupun cîtuși de puțin că ar fi ceva rău și altceva bine, ci doar că fiecare este nostalgic vizavi de o stare bună psihică pe care a avut-o la un moment dat în trecut, oricum ar fi fost aceasta.
Este nostalgia un semn îngrijorător de inadecvare/afecțiune mentală? Am observat că bunicii mei au devenit excesiv de nostalgici înainte ca semnele de degradare mentală să fie vizibile. Există deci vreo legătură între nostalgie și degradarea cerebrală?
Din ce știu eu, nu cred să fie o legătură directă. Însă există o legătură cu vîrsta, propriu-zis cu perceperea îmbătrînirii. Odată cu apariția slăbiciunilor aduse de vîrsta înaintată, raportarea la momentele fericite din trecut, care sînt din ce în ce mai multe, desigur, cu cît anii trec, poate fi mai frecventă și caracterul nostalgiei se schimbă în permanență, fiindcă apare această asociere a neputinței. Cu cît îmbătrînesc, oamenii au un risc mai mare de degradare cerebrală – din două mari cauze – boala vasculară și bolile neurodegenerative (Alzheimer fiind cea mai cunoscută și cea mai frecventă), cam aceasta cred că poate fi legătura cu ceea ce ai sesizat tu.
Sînt vremurile acestea, afectate de schimbări sociale majore și de progres tehnologic accelerat, mai propice nostalgiei? Cît este de legitimă nostalgia după vremuri mai bune, mai liniștite, mai frumoase, mai pașnice?
Să ținem cont, aș zice, că creierul nostru este plastic. Se reconfigurează, se setează la diverși parametri, în mare cu aceleași stări definibile. Schimbările sociale majore și progresul tehnologic accelerat sînt factori de stres care impun adaptare, adaptarea este o reconfigurare dureroasă a creierului care poate fi însă urmată de satisfacție și progres (sau nu). Mulți pot identifica o stare anterioară, mai puțin stresantă, ca o stare de satisfacție, de plăcere, de relaxare, putîndu-și așeza pilonul nostalgiei în ea. Pe de altă parte, odată ce adaptarea s-a produs și a urmat o recompensă psihologică, poate urma o altă stare de bine, care poate deveni, la rîndu-i, o referință de nostalgie viitoare.
Studiile arată că, astăzi, generațiile tinere au o tendință mai mare spre nostalgie față de generațiile anterioare, tocmai din cauza unor schimbări multiple și accelerate. Stresul de adaptare este mai mare. Pe scurt, de obicei devii nostalgic cînd nu ești fericit în prezent și ai momente de fericire în trecut cu care te conectezi. Ceea ce face fericit pe cineva este diferit, de-a lungul timpului, generațiilor, geografiei, genelor, experiențelor. Altfel, nostalgia este legitimă întotdeauna – mai mult, este un proces recunoscut acum ca esențial pentru ranforsarea unor neurocircuite extrem de importante din creierul nostru. Face parte din ființa umană, ca și limbajul.
Ca scriitor, te-ai lăsat inspirat de nostalgia față de dragostea pierdută, față de tinerețe... Dar ca medic și om de știință, față de ce anume îți permiți să fii nostalgic?
Ei... În primul rînd față de entuziasmul meu uriaș și față de o putere de lucru inimaginabilă, cu care la 28-30 de ani dormeam adesea doar patru-cinci ore pe noapte. Citeam zeci de lucrări fundamentale, scriam, cream cu naturalețe și nu îmi dădeam seama de aceste calități, doar mă bucuram că totul se putea întîmpla. Priveam fiecare pacient ca pe o provocare pe care de-abia așteptam să o rezolv, ca Sherlock Holmes. Ca om de știință, aveam impresia că îmi vin cele mai bune idei cu putință și munceam neîntrerupt în laborator, făceam experimente după experimente. Aveam o stare de spirit care a devenit de multă vreme ireplicabilă. Sigur că nu totul s-a pierdut, unele lucruri s-au și cîștigat. Timpul pus în balanță a avut pe celălalt taler reușite, nu pot spune că nu. Dar da, sînt nostalgic.
Ca om, care este nostalgia ta preferată?
De departe, a stării de îndrăgostire absolută, a revelației poetice a lumii, resimțită fără zăgazuri la un moment dat, în îndrăgostirea absolută, a convingerii depline că numai dragostea contează, că numai ea merită cu adevărat trăită, pînă la capătul care nici el nu mai contează.
Bogdan O. Popescu este medic neurolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: La revedere, prințesă (poezie, Editura Vellant, 2025).
.jpg)
