40% din elevi sînt analfabeți funcțional, scorurile PISA sînt îngrijorătoare și o mare parte a adulților români – ei înșiși produse ale școlii românești – aderă la idei halucinante și împărtășesc convingeri nu doar neștiințifice, ci de-a dreptul năstrușnice. Cunoștințele de istorie și gramatică la nivelul general al societății românești cuprind falsuri și erori șocante. Eșecul sistemului nostru de educație se vede zilnic, pe străzile și pe ecranele României. Unde s-a greșit atît de grav?
După mine, s-a greșit cînd s-au evitat, prea des, reformele structurale în esența educației și implementarea unor modele de succes din spațiul vestic, unde educația reușește. Altfel spus, după 1989, reformele s-au făcut adesea în cadrul unor paradigme vechi, valabile în perioada comunistă (de exemplu, neînțelegerea relației dintre norma didactică și timpul de lucru). Iar atunci cînd s-au schimbat unele forme, aceste schimbări nu au vizat și esența sistemului, ca atunci cînd s-a făcut reorganizarea rețelei școlare și a nivelurilor de studiu fără atenție la calitatea educației. De exemplu, dacă acceptăm învățămîntul simultan pentru a păstra copiii în școlile comunităților mai mici, atunci acesta trebuie organizat ca în Franța sau Irlanda, cu profesori pregătiți în acest sens. Iar acele reforme bune, cu adevărat binevenite, nu au fost corelate între ele în timp util sau nu s-au implementat pînă la capăt. De aceea, în Raportul QX, am propus schimbări paradigmatice corelate unele cu altele anume pentru a corecta situația catastrofală în care ne aflăm cu analfabetismul funcțional, situație care devine risc de securitate națională. Propunerile mele vizează: accesul în sistemul de educație ca profesor, formarea și dezvoltarea continuă a cadrului didactic, regîndirea normei didactice prin raportare la nevoia de flexibilitate din perspectiva relevanței socio-economice, a timpului formal de lucru și a interacțiunii directe cu elevii, regîndirea sistemului de evaluare a elevilor, atît la clasă, cît și la nivel național, regîndirea rețelei și infrastructurii școlare, ce se predă și, mai ales, cum se predă, incluzînd aici și problema temelor pentru acasă, și problema manualelor, prin raportare la dinamica generațională, tehnologică și socio-economică. Reamintesc că în reforma planurilor-cadru pe care am inițiat-o în primul meu mandat, readucem după mulți ani la nivel liceal unități de gramatică și de istoria României/românilor.
Se spune că una dintre cauzele eșecului educațional al României din ultimele decenii este deteriorarea statutului cadrului didactic. Cum ar putea redeveni atractivă meseria de dascăl?
Da, cred și eu acest lucru. Prima și cea mai mare provocare, cred, este să îi aducem pe cei mai buni absolvenți de studii universitare în sistemul educațional preuniversitar. Clar, salariul, ca punct de start, este o un element fundamental care face sau nu atractiv învățămîntul pentru un absolvent foarte bun. De aceea susțin că salarizarea debutantului, ca și a asistentului universitar, trebuie să înceapă de la salariul mediu brut pe economie. Apoi, este important cum îi pregătim în universități pe viitorii profesori. Și aici am început un demers de a regîndi întregul proces de formare, care nu a confirmat în anii trecuți. Mai departe, intrarea în sistem este un moment care trebuie foarte atent regîndit, ca și întregul proces de titularizare. După intrarea în sistem este importantă formarea continuă și flexibilitatea carierei, inclusiv prin conținutul normei didactice și al timpului de lucru, care trebuie să evolueze și să reflecte evoluția societății. În acest moment orice modificare a unui număr de ore/discipline din norma didactică generează rezistență și scandaluri naționale, ceea ce face ca sistemul întreg să fie neancorat suficient în evoluția societății. Deși școala arată așa cum știm și vorbim mult despre eșecul educației, trebuie să știți că, în evaluarea anuală, peste 99% din profesori au calificativul „foarte bine”. Vi se pare normal? În fine, pentru a dinamiza lucrurile, am propus ca pozițiile de suplinitori, angajați pe perioadă determinată, să fie schimbate în formula „angajați temporar pe traiectorie nedeterminată” („tenure-track”), astfel încît cei care confirmă la clasă să treacă, în timp, pe perioadă nedeterminată, fără alt concurs. Iar pentru orele disponibile la plata cu ora, ar trebui să facilităm intrarea în sistem și a unor specialiști, angajați pe perioadă determinată, care pot conecta mai bine copiii și școala cu mediul socio-economic (mă gîndesc la juriști, economiști, medici etc.).
Ați spus adesea că programul guvernului din care faceți parte vă obligă să luați anumite decizii. Pe de altă parte, există o reacție tot mai puternică din partea profesorilor și a părinților tocmai față de aceste decizii. Nu o să vă întrebăm cum vă gîndiți să echilibrați aceste două presiuni contrare, dar vă întrebăm, totuși, dacă există un dialog continuu al ministrului Educației cu profesorii și dacă acest dialog vă folosește cu adevărat.
În primul rînd, măsurile luate nu sînt măsurile de reformă din Programul QX, ci măsuri de criză fiscal-bugetară, asumate de coaliția majoritară prin Planul de Guvernare și prin Legea fiscal-bugetară 141/2025. Dacă nu era criza fiscal-bugetară, aceste măsuri nu existau. Ca ministru al reformei, așa cum am crezut că voi începe al doilea mandat, aș fi implementat măsurile din Raportul QX. Ca ministru al austerității, ministru de criză, a trebuit însă să implementez măsurile fiscal-bugetare, pentru a ne salva sistemul și a contribui la echilibrarea bugetului țării. Dar subliniez că am acceptat implementarea acestor măsuri fiscal-bugetare doar în anumite condiții, specifice domeniului nostru. În primul rînd, nu dăm oameni afară. Dimpotrivă, noi avem nevoie de profesori calificați. În al doilea rînd, nu tăiem salarii. Dimpotrivă, noi avem nevoie de salarii mai mari. În fine, orice măsură luată trebuie să se regăsească în una din țările Uniunii Europene, la care adesea de raportăm ca reper, ca practică, chiar dacă nu aparține „celei mai bune practici europene”. În acest proces de aplicare condiționată a măsurilor de austeritate, dialogul a fost constant, cu profesorii, cu elevii, cu studenții, cu părinții și cu autoritățile educaționale și administrative locale. Din acest dialog au apărut unele sugestii bune, pe care le-am implementat. Din păcate, nu de puține ori, în cadrul discuțiilor, se refuza însăși premisa, anume că ne aflăm într-o criză fiscal-bugetară, propunîndu-se lucruri imposibile. În alte cazuri, se cereau măsuri care nu sînt de competența ministerului. Adevărul este că, în aceste discuții, mulți oameni normali, unii admirabili, mi-au făcut sugestii foarte bune pentru timpuri normale, sugestii pe care, în timpuri normale, le-aș fi susținut fără rezerve. Dar eu aveam nevoie acum de sugestii utile pentru timpuri de criză și, din acest punct de vedere, nu am prea avut sprijin. Nu am fugit în momentul în care am realizat că va trebui să mă transform dintr-un ministru al reformei într-un ministru al austerității, un ministru de criză, deși îmi era cel mai ușor. Onoarea mă obligă să evit un comportament de genul „la bine înainte, la rău înapoi”. Faptul că am salvat salariile și bursele sistemului nostru de educație și am putut contribui la stabilizarea țării justifică stresul generat de situația în care mă aflu, aceea de paratrăsnet pentru criticile și atacurile primite în această perioadă. Unele critici și chiar atacuri sînt, omenește, de înțeles. Altele, însă, sînt incorecte fie pentru că lovesc la nivel personal, fie pentru că presupun riscul destabilizării sistemului de educație sau chiar al țării. Vreau să cer scuze familiei mele și colaboratorilor mei pentru că s-au trezit prinși pe nedrept în acest context. Și le mulțumesc totodată pentru că, deși expuși fără voia lor și fără vreo culpă, nu mi-au reproșat direct nimic. Ca o notă personală, simt un ușor gust amar în urma unor reacții venite din partea unor colaboratori sau cunoscuți, a unor instituții sau organizații pe care le apreciam. Probabil că nu înțeleg contextul grav în care se află țara. Aș fi mai mult decît trist dacă l-au înțeles și au reacționat astfel. Nu și-au refuzat ieșirea publică și au avansat propuneri de salvare populiste și nerealizabile în actualele condiții. Unii chiar au invocat forțat literatura științifică pentru a mă critica sau pentru a-mi ataca decizii pe care ei înșiși le-au susținut cîndva. Înțeleg că nu au fost alături de mine, pentru că este greu cînd ești ministru și este absolut normal să fii monitorizat. Dar mă așteptam să-mi spună direct ce aveau să-mi spună sau să aibă critici publice constructive, nu să deschidă noi controverse, cînd deja, firesc aș zice, oamenii Educației erau tensionați de măsurile pe care eram obligați, ca guvern, să le luăm. Chiar dacă aceste măsuri sînt mai greu de explicat oamenilor din Educație, așa cum am mai spus, ele au fost luate tocmai în beneficiul lor, anume pentru asigurarea salariilor și burselor, dar și în beneficiul întregului sistem de educație-cercetare, evitîndu-se blocarea acestuia. Ca ministru, nu le-am putut răspunde. Aș fi amplificat controversele dacă aș fi răspuns și puteau apărea situații riscante inclusiv în procesul de evaluare a țării – la ECOFIN (iulie), S&P (iulie), Fitch (august). Am trăit un amestec de frustrare rațională și dezamăgire pentru că nu am putut să răspund acestor atacuri. Dar va veni momentul potrivit pentru aceste răspunsuri colegiale.
Criticii spun că reducerile bugetare aplicate sistemului de educație sînt nesemnificative în raport cu deficitul, dar catastrofale pentru accesul copiilor și tinerilor la educație, precum și pentru calitatea actului pedagogic. Ce le răspundeți?
În unele cazuri, aceste critici se fac cu bună-credință, dar cu neînțelegerea mecanismelor bugetare. În alte cazuri, însă, realitatea este distorsionată intenționat. În orice caz, e nevoie de clarificări. În domeniul nostru, măsurile de criză fiscal-bugetară sînt cele care ne asigură salariile și bursele pînă la sfîrșitul anului. Fără aceste măsuri, bugetul angajat la început de an nu era suficient. Noi mai avem nevoie de o rectificare pozitivă de aproximativ două miliarde de lei. În condițiile bugetare concrete, noi nu mai putem primi această suplimentare nici acum și nici anul viitor. Educația a beneficiat adesea de rectificări pozitive, dar în acest an, aflîndu-ne în criză fiscal-bugetară, asemenea rectificări nu se mai pot face. Așadar, pînă acum din bugetul Educației nu s-a tăiat nimic, dar urmare a măsurilor de criză, nu mai avem nevoie de suplimentarea de două miliarde la buget, pe care, repet, nu o mai puteam primi oricum. Mai mult, prin măsurile pe care le-am luat, reușim să economisim cîteva sute de milioane de lei din bugetul alocat, pe care încerc să le păstrez tot în sistem. Ca urmare a acestor demersuri, pînă la sfîrșitul anului avem salariile și bursele asigurate și ne putem gîndi la o creștere începînd cu anul viitor. Catastrofele anunțate de sindicate nu s-au produs. Și subliniez că măsurile luate au fost mereu corelate cu practici educaționale pe care le regăsim în țări vestice la care ne raportăm. Vorbind cinstit, sistemul educațional, așa cum era înainte de măsurile fiscal-bugetare, era, așa cum ați remarcat la prima întrebare, problematic. Sistemul trebuia modificat paradigmatic. Așa cum am mai spus, aceste măsuri nu reprezintă reforme, ci doar măsuri de criză care ne permit măcar funcționarea mai eficientă sub aspect financiar a unui sistem deja problematic. Eu cred că astfel se creează premisa unor schimbări paradigmatice, pe baza reformelor din Raportul QX, după ce ne vom stabiliza sub aspect bugetar.
Fiica dumneavoastră începe în această toamnă clasa a IV-a. Ca părinte, ce așteptări aveți de la școala unde învață și în ce măsură așteptările dumneavoastră au fost împlinite pînă acum?
Sînt școli și școli, cu lumini și umbre, cu discrepanțe între ele, parte a unei rețele școlare care este pe alocuri nesănătos fragmentată. Ca ministru, mă preocupă întregul sistem și avem mult de lucru. Ca părinte sînt însă, în general, mulțumit de școala unde studiază fetița mea și de aceea nu am integrat-o în sistemul privat. Chiar dacă, adesea, confruntîndu-se cu un curriculum încărcat și teme multe, fetița mea îmi reproșează, mai în glumă, mai în serios, că sînt „ministrul epuizației naționale”.
.jpg)
