Asociem absurdul cu suferința, cu situații pe care nu le înțelegem sau care nu au sens. Ar putea fi vorba despre o boală incurabilă, un proces birocratic sau ceva mai subtil, precum o stare de nefericire fără un motiv concret.
Cînd spunem absurd, ne gîndim instinctiv la personajele lui Kafka, pentru că ele au devenit emblematice pentru situațiile ilogice, încît există expresiile „situație kafkiană” sau „kafkiană”.
Una dintre cele mai cunoscute situații absurde este procesul prin care trece personajul Josef K., din romanul lui Kafka. În roman, personajul principal trece printr-un proces, este judecat și condamnat fără să afle vreodată de ce a fost acuzat inițial. Deși nu este închis, personajul Josef K. ajunge să interiorizeze vinovăția, fără vreun motiv real.
Toate personajele lui Kafka se confruntă cu situații opresive, absurde birocratic, ilogice și cu vinovății inexplicabile. Aceste personaje trăiesc un sentiment general de alienare, frică și neputință în fața unor sisteme de neînțeles. Personajele lui Kafka ar putea fi pacienții despre care va scrie mai tîrziu psihanalistul Heinz Kohut, cel care a studiat narcisismul și de ce oamenii se simt nefericiți, chiar dacă pare că au tot ce își doresc și nu trec prin situații de adversitate concretă.
Pentru Kohut, personajul lui Kafka ar fi un om cu un sine fragil, în pericol de fragmentare, un om care trăiește într-o stare de nemulțumire, cu un vid interior. Dacă Josef K. ar fi analizat în zilele noastre, am vedea un om paralizat de anxietatea necunoscutului (un proces, o boală, război, tehnologia AI), interiorizînd totodată vinovăția de a nu fi niciodată suficient de bun în propria existență.
Totuși, nu există viață fără absurd. Și, cu toate acestea, de ce unii oameni reacționează în fața absurdului diferit de cum ne-am aștepta? De ce unii par că se ridică din orice circumstanțe i-ar arunca viața, iar alții par că nu pot ieși la liman?
Răspunsul ar putea fi în cartea Sursele bucuriei, scrisă de Salman Akhtar, unde curajul, reziliența, recunoștința, generozitatea, iertarea și sacrificiul sînt resursele care ne pot transforma, din personaje care rămîn paralizate în fața destinului, în personaje care au puterea de a reacționa, care se pot înfuria, care pot cere și accepta ajutorul.
În cartea lui Akhtar descoperim poveștile unor oameni care au reușit să facă față unor situații absurde, în ciuda tuturor adversităților. Este cazul actorului care l-a jucat pe Superman, Christopher Reeve, care a rămas paralizat de la gît în jos la vîrsta de 42 de ani și care a devenit ulterior un susținător al drepturilor persoanelor cu dizabilități. Un alt exemplu este Stephen Hawking, care, în ciuda unei dizabilități care l-a ținut într-un scaun cu rotile marea majoritate a vieții de adult, s-a dedicat pasiunii sale și a studiat cosmosul.
Chiar dacă aceste două exemple nu sînt relevante statistic, Salman Akhtar a rezumat cîteva mari componente care i-au ajutat pe acești oameni să treacă peste adversități: nașterea într-o familie iubitoare, deținerea unor talente înnăscute, încurajarea acestor talente, reușite timpurii care au dovedit abilități fizice extraordinare (Hawking a făcut canotaj de performanță, Reeve a fost un pasionat navigator și a practicat călăria), un partener suportiv și iubitor, experiența unor reușite personale în trecut și resurse financiare solide.
Ce vedem în ambele cazuri sînt relații care au format, la începutul vieții, un atașament sigur și, mai apoi, un context familial care a oferit o bază de siguranță. Totuși, capacitatea de a fi rezilient este un construct compus din mai mulți factori și nu toți acești factori depind întru totul de propria noastră voință.
Pentru a trăi avem nevoie de un celălalt. Avem nevoie de o bază de siguranță, cum spunea John Bowlby, de o mamă suficient de bună, cum spunea Winnicott, de figuri de îngrijire stabile în prima parte a vieții. Firele invizibile ale primelor relații vor fi cele care ne vor călăuzi în viață și vor fi cele care ne vor ajuta să facem față norocului și ghinionului, hazardului și absurdului. Pentru că, în caz contrar, în singurătate viața nu înflorește.
Depindem mereu de un celălalt, iar acest „celălalt” pot fi figurile parentale, frații, bunicii, prietenii, colegii, profesorii, terapeuții.
Așadar, ce îi lipsea lui Josef K., personajul lui Kafka, pentru a putea face față situației absurde pe care o trăia era un sistem social de suport: o familie, colegi empatici la muncă, părinți care să-i fi fost alături, prieteni care să-l sprijine și, bineînțeles, resurse interne pentru a putea fructifica aceste relații. Altfel, chiar și într-o lume distopică modernă, în care Josef K. ar trăi în vremurile noastre și ar fi singur cu un telefon mobil, cerînd consultanță juridică de la un robot AI, cu sau fără sentință, ar fi murit oricum, de singurătate.
Mădălina Simion este psiholog în formare în psihoterapie psihanalitică.
