O vizită

Băiatul merge cu pași mici în urma bunicii lui. Se oprește din loc în loc pentru a lua la șuturi cîte un bolovan, în ciuda admonestărilor ei. Renunțase cu cîteva săptămîni înainte să o mai țină de mînă. E mare, în cîteva săptămîni o să înceapă din nou școala. Acum merg în vizită la doamna Agata, o femeie cu origini grecești, pierdute în timp, prietenă din copilărie a bunicii. Cele două femei se văd măcar de două ori pe săptămînă, după un ritual propriu. Fac asta de cînd se știu și, cu toate că-și povestesc de multe ori aceleași lucruri, găsesc plăcere în a se revedea cît de des pot.

Lasă în spate blocurile de opt etaje și intră în cartierul de case. Cele de la bulevard sînt cu etaj și decorațiuni și fuseseră cîndva prilej de mîndrie pentru proprietarii lor. Continuă pe una dintre străduțele pavate cu piatră cubică. Zgomotul tramvaielor sau al camioanelor se pierde pînă aici. Se trezesc înconjurați de o liniște atipică pentru un oraș.

Copilul se ascunde în spatele bunicii la vederea milițianului care apare în fața lor. Se teme instinctiv de uniformă. Chiar și cele de armată îi provoacă neliniște. Le percepe ca pe o amenințare reală. Singurul de care nu-i este frică e preotul de la biserica din cartier. Nu știe prea bine cu ce se ocupă. Are, însă, o statură impozantă – ca mai toți adulții, de altfel –, hainele negre îl fac special. Îl vede frecvent în drumul spre școală și, de fiecare dată cînd trece pe lîngă el, îi spune un „sărut mîna” în fugă. Se întreabă deseori de ce trebuie să salute în acest fel un bărbat, trebuie să fie ceva special, din moment ce formularea e strict pentru femei. Bunica lui îl învățase că așa se cade, cu toate că nu-l prea duce cu ea la biserică. Copilul își pierde răbdarea ușor și provoacă deranj.

Se opresc în fața unei porți decupate într-un gard metalic stacojiu, dincolo de care o viță-de-vie se boltește peste o curte îngustă și se agață de casa în stil vagon. Intrarea e la mijlocul laturii lungi și în cadrul ușii o doamnă corpolentă îi invită înăuntru. Se mișcă cu greutate, însă pe fața ei se vede bucuria revederii. Îl salută pe copil cu un iasu plin de jovialitate, iar el se descalță și-și pune tenișii în hol, ca de obicei, în colțul rezervat încălțărilor oaspeților. Dacă ar fi fost iarnă, și-ar fi agățat haina în cuier, și el, unul separat pentru vizitatori. Se spală pe mîini de cum intră. E ordinea lucrurilor, obișnuiește ea să spună, cine sîntem noi să le facem altfel? Băiatul i-a urmat dintotdeauna instrucțiunile. Succesiunea de gesturi are relevanță pentru doamna Agata, la fel și pentru bunica lui. Le respectă întocmai și acasă. Ar fi o ofensă să intre încălțat. Se așază pe unul dintre scaunele din jurul mesei din sufragerie. E o cameră întunecată din cauza viei de afară și are un miros de vechi, cu care însă s-a obișnuit  în timp. Beneficiază de prima rundă de întrebări, ceea ce-l face să se simtă special. Are grijă să nu vorbească neîntrebat, un lucru pe care l-a învățat tot aici. E în vacanță și nu are multe de spus. Nu prea se joacă cu copiii de la bloc. Dacă o face, preferă să limiteze relatările la lucruri nevinovate. La bloc e o altă lume, una pe care ea nu a acceptat-o niciodată și în care nu ar putea trăi. Îi povestește despre Legendele Olimpului. Ocazional, doamna Agata îi împrumută cărți. Nu are o bibliotecă, ci le aduce de la o rudă. Ea nu citește, însă îi place să-l asculte pe el cum îi descrie ce a citit. Îi face semn spre cartea cu coperte albe de pe masă. Insula misterioasă. Citise Căpitan la 15 ani la începutul verii și sigur avea să-i placă.

Abia după ce termina cu el, continua conversația cu bunica lui. E și momentul în care apar pe masă dulceața de vișine și paharul cu apă rece, nelipsite în timpul verii. Cafeaua era doar pentru ele, deși uneori mai gusta și el. Vizitele care se desfășurau duminica după-amiaza erau cele mai spectaculoase. Atunci doamna Agata se depășea pe sine însăși. Invariabil, în mijlocul mesei stătea cîte un platou de prăjituri de casă: Alba-ca-Zăpada, cornulețe cu nucă (aveau întîietate în fața celor cu rahat), un fel de pandișpan, diferit de cel cu care era obișnuit și, cîteodată, baclavale.

Femeile își încep conversația abia după ce el a epuizat tot ce avea de spus. Le face mare plăcere să bîrfească și nu iartă pe nimeni dintre cunoscuți. Nu vorbesc în dușmănie, doar mici răutăți pe care el le consideră fapte normale. Între blocuri se petrec lucruri și mai grave. Discuția se mută rapid spre morți, ca întotdeauna. Sînt luați cu toții la rînd, pomeniți în diverse situații din timpul vieții, ambele femei își fac cruci, în mai multe rînduri, oricum toți să fie iertați. Amîndouă sînt văduve și e unul dintre motivele pentru care se înțeleg atît de bine. Vorbele lor trec pe lîngă el, deși e nevoit să asculte. Trebuie să fie cuminte pentru a fi recompensat cu o a doua porție de dulceață. Lucrurile iau o turnură mai interesantă cînd doamna Agata propune un joc de cărți. Pretinde că poate ghici în cărți și nu ezită să-l învețe și pe el ceea ce știe. Pentru băiat, totul are o aură de conspirație, din moment ce i s-a spus foarte clar să nu cumva să vorbească la școală despre jocuri.

Vizita se termină înainte de lăsarea serii. Își iau la revedere de parcă ar fi ultima oară cînd se văd, lucru pe care el îl va înțelege mai tîrziu. Pașii lor răsună pe piatra cubică, printre casele dintr-o altă lume. În fața lor, siluetele blocurilor se văd în razele roșiatice ale soarelui.

Iulian Popa este scriitor, fizician, pasionat de fotografie.