Există aroganță în lumea cercetării? Sau, mai precis, a cercetătorilor?
Cultura populară a zilelor noastre promovează imagini contrastante despre această comunitate. La o extremă este imaginea unor aproape-sihaștri, oameni singuratici în laboratoarele lor, care nu ies de acolo pînă cînd nu vor fi aflat răspunsul la Marea Întrebare a Universului, Vieții și a Tuturor Treburilor, ori pentru a se întîlni cu alții care, aidoma lor, și-au dedicat existența definirii corecte a întrebărilor esențiale.
La extrema cealaltă, o altă parte a culturii populare îi vede pe cercetători tot drept genii separate de restul omenirii în turnurile lor de fildeș, născocind acolo planuri pentru o nouă ordine mondială. Apărută inițial în numeroase romane populare și filme, de la cele de groază la comedii, această imagine a ajuns să fie prezentă în mințile multora acum cîțiva ani, în timpul pandemiei, cînd unii vorbeau despre „dictatura oamenilor de știință”.
Există și o altă imagine a unor cercetători aparent aroganți. În ultimii 40 de ani s-au înmulțit filmele (de ficțiune, deocamdată) în care cîte un cercetător încăpățînat, considerat inițial arogant, atrage atenția autorităților că va avea loc un dezastru. Contestat, îi contrazice pe toți cu argumentele lui de neînțeles și este, mai întîi, azvîrlit pe ușă afară de către autorități. Treaba se schimbă apoi. După erupția vulcanului (puteți citi impactul cu meteoritul, valul tsunami, inundația catastrofală, scăparea în libertate a unor monștri artificiali), oamenii înțeleg că așa-zisa aroganță era de fapt o profundă cunoaștere, dublată de o teribilă lipsă de talent de comunicare. Astfel, aparentul arogant devine un erou salvator al omenirii, modest și uneori chiar simpatic.
Dar de la personajele culturii populare la viața reală există oarecari diferențe. Există, deci, aroganță în cercetare? Evident că da. În primul rînd, pentru că și cercetătorii sînt oameni, iar aroganța este un păcat destul de răspîndit. În al doilea rînd, dorința de cunoaștere nu este întotdeauna dublată de un spirit de pustnic.
Un fost coleg de facultate, intrat în bănoasa industrie a petrolului, ne explica nouă, celor cîțiva prieteni intrați în lumea cercetării, că dacă nu am fi fost vanitoși nu am fi încercat să ne construim cariere în acest domeniu. Vorba lui: ce om normal la cap dă cu piciorul unor venituri comparativ uriașe, în care concediile și zilele libere sînt toate foarte bine normate și respectate, pentru a merge pe un drum plin de necunoscut, mai prost plătit, în care riscurile sînt multiple și satisfacțiile foarte rare? Iar oamenii vanitoși sînt arareori lipsiți de aroganță.
Și aroganții din lumea cercetării (și nu numai) sînt de mai multe feluri. Șefii aroganți? Nici nu vreau să îmi pierd timpul vorbind despre ei pentru că au făcut-o deja destui. Cînd funcția te înalță și te simți la un pas de stele, începi să te crezi aidoma lor. Și nimeni nu poate sau nu are voie să te contrazică.
Sînt aroganți și aroganți. Există aroganța colegilor mai vîrstnici față de cei mai tineri. Motorul este în general clasicul „Ce știu ei prin ce am trecut noi? Lasă-i să învețe pe pielea lor, eu cît m-am chinuit…”, parte din refrenul tuturor generațiilor care zic că „nimic nu mai e așa de bun ca pe vremea mea” (o altă demonstrație că Edenul a putut exista doar pe timpul lui Adam și al Evei).
Există apoi aroganța unora mai tineri, care, dacă au șansa de a avea colegi experimentați dornici de colaborare, nici nu stau să îi asculte. Moșii ăia sînt oricum depășiți, nu? Cîteodată au existat cazuri în care dorința de a-i contrazice pe cei mai vîrstnici a dus la apariția unor idei strălucitoare. Cel mai des, însă, această impetuozitate de a nu asculta a dus la redescoperirea apei calde, fiind și acest exercițiu un pas înainte în construirea unor caractere mai mature și, prin urmare, mai atente la cei din jur.
Sînt și cazuri de cercetători în domeniile cercetării fundamentale care sînt aroganți față de cei din științele aplicate. Pentru că îi consideră un soi de negustori ai problemelor profunde ale Universului. Evident, există și relația inversă, pentru că cine va ști cînd vor fi demonstrate conceptele fundamentale și la ce ne vor folosi aceste informații? Iar dacă ar fi să încep să scriu cum se privesc între ei cercetătorii din diverse domenii ale cunoașterii, nu aș mai termina niciodată subiectul.
O fi un efect secundar al dorinței de a fi primul (sau printre primii) care face o descoperire importantă? Sau care inventează ceva nemaivăzut? Se poate. Și cercetătorii sînt oameni, iar oamenii sînt imperfecți.
Există însă un model de aroganță din ce în ce mai frecvent în era social media. Cea în care un cercetător care dorește să își împărtășească experiența și rezultatele sale este atacat arogant și agresiv de reprezentanți ai Homo Tiktokensis. Dușmani pe față ai cercetătorilor, pe care îi consideră ori proști, ori vînduți sau sclavi ai ocultei mondiale, aceștia sînt cei care le știu pe toate. Educație? Cunoaștere? Nimic nu stă în picioare, toate sînt minciuni. Și sînt siguri pe ce știu, că doar au aflat de la vărul Costel de la birt, iar ăla chiar le știe pe toate.
Este această nouă atitudine de aroganță față de cercetători și de cunoaștere ceva nemaivăzut? Mă tem că este un alt mod de manifestare a spaimei și urii celor ignoranți față de învățați.
Cum? Nu sînteți acord cu mine? Dar cine sînteți dumneavoastră de nu mă credeți?
Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.
Credit foto: Wikimedia Commons
