Multă vreme, începînd cu adolescența, am crezut că „adevărata” iubire ar fi cea imposibilă. Nu mă impresionau happy-end-urile din basme sau din filmele hollywoodiene, acel viitor fericit „pînă la adînci bătrîneți”, nu, pe mine mă fascina mirajul romantic al iubirii neîmplinite, mereu în așteptare și-n contratimp. Aveam exemple o grămadă în literatură (pe care le savuram cu o dulce tristețe, cum ar zice un alt suflet romantic, pe numele său Eminescu), de la clasicii Tristan și Isolda pînă la tragismul eroinelor bovarice, în frunte cu însăși Emma, și ale celor din romanele rusești. „Mitul romantic” mi se părea oricînd preferabil realismului cotidian – nu-i așa că-i mai bine să rămîi tînjind după o perfecțiune iluzorie decît să lupți cu demonii plictiselii casnice? Acest mit romantic, tocmai pentru că nu se-mplinește niciodată, înghite șansă după șansă, căci se hrănește numai din speranță, precum Ricardo Somocurcio, personajul din romanul lui Vargas Llosa, mereu pe urmele „fetei nesăbuite”. La o petrecere din Lima anilor ’50, Ricardo se îndrăgostește la prima vedere de frumoasa Lily, care dispare și reapare de-a lungul anilor, folosindu-se de identități diferite. De fiecare dată, fidel obsesiei sale, Ricardo dă o nouă șansă acestei relații intermitente – uitînd și iertînd părăsirile, fuga, lipsa de angajament, chiar situațiile umilitoare – și intră din nou în joc, sperînd că de data asta va fi altfel. Numai că nu e. Pentru că nici unul dintre ei nu se schimbă: joacă mereu aceleași roluri (el anxios, ea evitantă, conform Teoriei Atașamentului), aceeași partitură în decoruri diferite. Fără maturizarea emoțională, șansele pe care Ricardo le tot acordă iubirii sale idealizate nu duc la împlinire, ci doar la repetarea aceluiași tipar. Fiecare nou episod e un reenactement al celui precedent, ba chiar cu cît Ricardo iubește mai mult, cu atît Nesăbuita îl supune la noi suferințe, părăsiri și dispariții. Din perspectiva asta, romanul lui Llosa pare o cronică a unui atașament obsesiv, pentru care nu există limite. Fiecare reîntîlnire cu fata nesăbuită (sau „dezmățată”, cum este numită în noua traducere semnată de M. Mălaicu-Hondrari pentru Humanitas) e un nou început al aceleiași povești. În mod ironic, doar osteneala unei vieți „dezmățate” și boala o aduc definitiv în brațele lui Ricardo: apropierea morții este singura șansă care face această relație bizară (și profund nesănătoasă, ar zice psihologii) să funcționeze.
După o vîrstă, un divorț și mai multe sesiuni de terapie, am lăsat în urmă mirajul romantic al amorurilor neîmplinite. La orizontul literar (și nu numai) s-a ivit o promisiune mult mai ispititoare, cea a iubirilor „conștiente” și vindecate. Mărturisesc că prima dată am întîlnit acest concept în cărțile (și apoi în video-urile) lui Alain de Botton. Domnul acesta – care-și construiește cărțile mai puțin ca miză literară și mai mult pentru a ilustra teorii psihologice – e cumva mai periculos decît filmele cu happy-end: îți dă speranța că, dacă doi oameni muncesc cu răbdare o viață-ntreagă la o relație, alocînd resurse imense de empatie, șlefuindu-și maniacal mecanismele de comunicare, ducînd compasiunea și acceptarea la nivel de artă, vor reuși în final, după ce trec prin toate încercările, să obțină o fericire calmă și blîndă de care se vor bucura apoi tot restul zilelor rămase. Și poate chiar ăsta e secretul „iubirilor fericite”.
În romanul său Ce se întîmplă în iubire, a doua șansă vine ca maturizare conștientă și doar atunci are cu adevărat sens. Rabih și Kirsten se îndrăgostesc romantic, intră în căsnicie cu multe așteptări idealiste, iar pe parcurs trec prin conflicte, dezamăgiri, resentimente – cele mai multe legate de apariția copiilor și de greutățile generice ale adulților contemporani. Abia la capătul acestor încercări vine șansa lucidă și asumată, ca rezultat al educației emoționale în cei doi care s-au șlefuit unul pe altul o viață întreagă. Destul de didactic, de Botton ne sugerează încă de la începutul romanului noua cale post-romantică: maturizarea și dezvrăjirea iubirii idealizate. „Iubirea e mai mult deprindere decît entuziasm.” Așa că de-abia după mulți ani de căsnicie, o aventură clandestină ratată, o groază de certuri și deziluzii și-o doză considerabilă de terapie de cuplu, după ce a reparat fiecare ce avea de reparat (stiluri de atașament disfuncționale, răni din copilărie, pattern-uri de comportament), Rabih și Kirsten sînt gata de adevărata „șansă”. O iubire calmă și matură, mult mai puțin spectaculoasă, dar mult mai sănătoasă. Una pregătită să dureze toată viața.
Aș fi vrut să închei pe acest ton optimist, dar întîmplarea a făcut să văd ecranizarea după Muzeul inocenței și, printre lacrimile de la final, am revizitat povestea imaginată de Orhan Pamuk despre o iubire care nu a putut avea o a doua șansă. Uneori, dacă o ratezi pe prima, pe care viața ți-o scoate în cale într-un moment poate deloc întîmplător, ai pierdut de fapt totul. Kemal se încăpățînează să-și recîștige șansa pierdută la iubire, pe care a nesocotit-o din orbire sau orgoliu. Însă, precum cercelul rătăcit al iubitei sale Füsun, rămîne undeva într-un trecut vrăjit care nu mai poate fi reîntors și nici reconstruit. Poate fi doar povestit.
Adina Rosetti e scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Ultima provocare, un roman pentru adolescenți (Editura Arthur, 2025).
Foto: Muzeul inocenţei
