Într-o eră în care tehnologia pare să ne definească tot mai mult realitatea, tinerii de azi trăiesc în lumi suprapuse: digitale, virtuale, augmentate, uneori deconectate de la viața concretă. M-am gîndit că ar merita să explorăm cît de frecvent și în ce moduri tinerii întîmpină dificultăți în a percepe și înțelege realitatea, dar și cum pot fi sprijiniți să navigheze prin acest prezent pe care îl trăiesc.
Merg uneori cu trenul și văd adolescenți care privesc ecranele ca pe niște oglinzi. În ele nu-și văd chipul, ci o altă versiune a sinelui – mai filtrată, mai „likeuită”, mai puțin reală. Mă întreb: cum e să crești într-o lume în care totul e vizibil, dar nimic nu pare autentic?
Generațiile se schimbă, e normal. Dar schimbările de acum sînt mai rapide și mai adînci decît oricînd. Tinerii de azi – adică adolescenții și tinerii adulți – nu trăiesc doar în „realitate”, ci într-o rețea de realități suprapuse: rețele sociale, jocuri video, realitate virtuală, Inteligență Artificială, fake news. Ceea ce pentru noi părea „opțional” (o distracție, o tehnologie nouă), pentru ei e structura vieții.
Ceea ce mă sperie uneori nu este tehnologia în sine. Nu TikTok sau Instagram sînt „problema”. Ci faptul că linia dintre realitate și iluzie devine atît de subțire, încît nu mai știm cînd sîntem noi și cînd jucăm un rol. Am văzut des această confuzie și cum îți afectează viața, relațiile și stima de sine.
Rețelele sociale nu sînt doar un canal de comunicare – sînt o scenă. Iar tinerii, chiar și fără să vrea, simt presiunea de a performa. De a fi interesanți. Frumoși. Prezenți. Disponibili. Într-un studiu realizat de UNICEF în 2023, peste 55% din adolescenții din Europa Centrală și de Est au spus că „se simt deseori copleșiți de imaginea de sine pe care trebuie să o mențină online”.
Recunosc, și eu simt uneori același lucru. Deși am crescut fără TikTok sau Instagram, simt cum mă trage și pe mine algoritmul, cum simt nevoia de validare digitală. Dacă mie, ca adult, cu mai multe mecanisme de filtrare, îmi e greu să navighez prin această lume digitală, ce pretenții să am de la un adolescent?
Am crescut cu ideea că jocurile sînt „pierdere de vreme”. Dar am cunoscut tineri care își găsesc echilibrul emoțional într-un server de Minecraft. Care își fac prieteni în Fortnite. Care vorbesc mai ușor în lumi virtuale decît în clasă. Și încep să înțeleg: acolo se simt văzuți. În jocuri pot controla ceva, pot construi, pot eșua fără să fie judecați. Îmi povestea o colegă de la Universitatea Oxford că a citit cîteva studii despre cum s-a adaptat structura creierului adolescenților la aceste comportamente prin intensificarea activității cerebrale în zonele responsabile de ele. Îmi spunea că fiul ei de 12 ani scrie cu o mînă pe calculator și joacă cu cealaltă. Această dexteritate presupune că ființa umană a integrat complet acțiunile acestea? Aș spune că da.
Totuși, e o linie fină între evadare și evitare. Cînd realitatea începe să doară, e ușor să te ascunzi în lumi virtuale. Dar nu toate problemele dispar cu „disconnect”. Dacă nu există un echilibru, există riscul să rămînă acolo – în acea lume paralelă unde nimeni nu cere note, responsabilități sau emoții reale.
Tinerii folosesc AI fără să se teamă de el. Sînt nativi digitali, înțeleg ce poate și ce nu poate face. Dar între AI, știri false și conținut generat artificial, apare o problemă profundă: scade încrederea în orice. Un studiu al Pew Research Center (2024) arată că 63% din tinerii între 16-24 de ani afirmă că „le este greu să distingă între conținut real și conținut generat de AI”.
Dacă totul poate fi manipulat, cine are dreptate? Ce e autentic? Mulți ajung la o formă de scepticism cronic: nu mai cred în nimic. Și cînd nu mai crezi în nimic, nu mai construiești nimic.
Cred că noi, adulții, subestimăm confuzia tinerilor. Ei nu sînt dezinteresați de lume – doar că lumea li se pare deseori haotică, lipsită de coerență și prea plină de zgomot. Și, de multe ori, ne văd pe noi – generația care ar trebui să le ofere un model – complet pierduți în aceleași ecrane, în aceleași angoase. Mulți părinți pe care îi am în terapie îmi cer ajutorul ca să învețe cum să se reconecteze fizic cu adolescenții de acasă. Spun că atunci cînd își ceartă copiii că stau pe telefon, aceștia răspund: „Și tu faci la fel!”.
Nu cred că avem soluții magice, dar am să împărtășesc cu voi patru idei – poate banale – care pot face diferența:
1) Prezență reală. Cînd ești cu un tînăr, fii acolo cu adevărat. Fără telefon, fără scroll. E uimitor cît de mult contează o conversație sinceră, nefiltrată.
2) Discuții despre emoții. Ajută-i să pună în cuvinte ce simt. Mai ales cînd se simt confuzi, anxioși sau „în gol”. Dacă nu pot vorbi cu noi, vor vorbi cu algoritmii – și aceia nu răspund cu empatie.
3) Educație media. Nu ca disciplină, ci ca reflex. Să-i învățăm să pună întrebări: Cine a scris asta? Ce intenție are? E verificabil? Într-o lume plină de „adevăruri”, discernămîntul devine o formă de supraviețuire.
4) Să le dăm timp. Nu toți se adaptează în același ritm. Unii au nevoie de tăcere, alții de spațiu, alții de dialog. Să nu le cerem „maturitate” fără să le oferim sprijin.
Pe ce lume trăiesc tinerii? Pe una fluidă, unde granițele dintre online și offline se estompează. Trăiesc printre filtre, fake news, emoji, VR și AI. Dar și printre visuri reale, dorință de conexiune, nevoia de a fi înțeleși. Și poate că întrebarea corectă nu e doar „Unde sînt ei?”, ci dacă sîntem noi dispuși să mergem acolo unde sînt ei – și să-i aducem, treptat, înapoi.
Realitatea poate părea neatractivă în comparație cu lumile digitale. Dar poate deveni valoroasă, dacă o trăim împreună, cu sens, curaj și prezență. Nu-i vom scoate din online. Dar putem să le oferim ceva ce nici un algoritm nu poate da: un om alături, sincer și autentic.
Alina Ciupercovici este psihoterapeută. În 2015 a fondat Clinica de Tratament Ambulatoriu și Rezidențial ALIAT din Suceava.
Credit foto: Wikimedia Commons
