Filmul New York, New York al lui Martin Scorsese începe cu o scenă la o mare petrecere, unde Francine (interpretată de Liza Minelli) stă singură la o masă. I se aduce al cincilea cocktail Dry Martini, dar un singur pahar e golit. Nu era interesată de alcool, comandase, pe rînd, pahar după pahar doar pentru a savura măslinele verzi, accentul de gust al băuturii. Petrecerea e zgomotoasă, colorată, tocmai se încheiase al doilea război mondial, așa că bucuria, exuberanța pot lua forma oricărei excentricități.
După absurdul, greutățile și privațiunile războiului, cine ar putea să condamne reacția compensatorie, nevoia de moft, de răsfăț, de nonșalantă risipă, măcar în acel moment al sărbătorii ce marca sfîrșitul distrugerilor și speranța regenerării? Eram la începutul liceului cînd am văzut prima oară filmul, e posibil să fi văzut tot atunci prima dată un cocktail Dry Martini cu măslină verde, oricum îmi amintesc că m-am gîndit mult la acea secvență și îmi spuneam: iată, viața poate fi celebrată și prin nonsensuri, prin lucruri fără noimă, prin capricii, prin irosire. Francine umpluse masa de pahare, mînca oarecum absentă, dar cu grație, măslinele extrase din alcool și trata fina băutură ca și cum ar fi fost doar un ambalaj oarecare, privit cu indiferența acordată deșeurilor.
Am înțeles atunci că Francine își degusta în primul rînd libertatea regăsită. Încă îmbrăcată în uniforma militară, dădea expresie acestei euforii dîndu-și dreptul de a se lăsa purtată de impuls, senzație și plăcere, eliberată de calcule raționale și de orice constrîngeri. Irosirea băuturii nu era decît accidentul de suprafață, partea vizibilă a unui discurs despre sine, a unei afirmări fără echivoc a neatîrnării. Paharele, rămase ostentativ negolite, erau pline în primul rînd cu sentimentul libertății, conțineau declarația ei de nesupunere la reguli. Nu mai existau ordine, nu mai dădea socoteală, își aparținea. Era un moment special în care își cheltuia viața după plac, în răspăr, contrariind, iar risipa de cocktail era o ofrandă sui generis cerută de nevoia afirmării de sine.
Secvența aceasta mi-a revenit în minte cînd, mai tîrziu, am parcurs cărțile care vorbeau despre risipa rituală, despre sensurile irosirii. De regulă, risipa este privită cu dezaprobare, ca insultă adusă efortului de a produce un lucru de valoare, ca dispreț pentru munca încorporată, ca nepăsare pentru cei nevoiași, ca inconștiență față de resursele fatalmente limitate. Pe fondul acestei respingeri cvasiunanime se profilează situațiile speciale în care risipa este încărcată cu sens, cu valori pozitive, fiind nu doar acceptată, ci chiar obligatorie, prescrisă ritual, devenind chiar act de consacrare, de jertfă ce exprimă neprecupețita recunoaștere a superiorității și a întîietății sacrului. Acest ultim sens e ilustrat de Evanghelii în episodul ungerii din Betania, prin legitimarea gestului femei care, spărgînd vasul, a vărsat mirul de mare preț pe capul lui Iisus.
În planul interacțiunilor mundane, o spectaculoasă irosire rituală este ceremonia numită potlatch, descrisă de etnologul francez Marcel Mauss în lucrarea Eseu despre dar. Liderii clanurilor indigene din nord-vestul Americii își afirmau statutul social prin daruri excesive sau prin distrugere de bunuri valoroase, într-o acerbă competiție a risipirii avutului personal. Irațional din punct de vedere economic, ceremonialul irosirii frenetice avea funcția esențială de a structura ierarhic comunitatea. Puterea dobîndită și prestigiul social erau direct proporționale cu anvergura capacității de a risipi daruri menite să umilească prin opulența lor „adversarul” ori prin distrugere paroxistică de bogății.
Darul ideal era cel imposibil de întors, pentru că ar fi trebuit să fie atît de mare încît să facă imposibilă obligația de reciprocitate rituală, adică întoarcerea gestului printr-un dar care să depășească valoarea celui primit. Spirala agonistică dura astfel la nesfîrșit, modelînd și remodelînd relieful identităților sociale, la bursa risipei ostentative. Georges Bataille, în Partea blestemată, semnalează paradoxul cîștigului celui care dăruiește sau distruge în cadrul potlatch-ului: „El posedă bogăția de a fi dat bogăției întrebuințarea pe care o vizează esența însăși a bogăției: se îmbogățește cu faptul de a fi consumat în chip ostentativ ceea ce nu poate constitui bogăție decît prin consumare”. Bataille numește „parte blestemată” surplusul inevitabil, excedentul incontestabil, existent în orice societate (energie umană, resurse, produse), care nu poate fi absorbit de logica utilitară, strict economică și se cere epuizat prin cheltuire neproductivă de tip consum ostentativ, risipă sau distrugere.
Potlatch-ul e doar una din multele forme de „ardere” a surplusului, una din căile de gestionare a abundenței. Competiția centrată pe irosire ilustrează exemplar principiul de reconversie simbolică ce supraviețuiește în majoritatea ritualurilor actuale de consum festiv. Belșugul afișat prin risipă, întrecerea și continua escaladare în luxul destinat ceremoniilor de nuntă, botez, la serbări de majorat precum și la unele înmormîntări dezvoltă funcția de a semnala rangul prin cheltuieli exorbitante.
Din element de distincție, rezervat elitelor, risipa devine normă, parolă de recunoaștere, vehicul de validare socială, expresia reușitei.
În forme mai puțin teatrale, belșugul din preajma Anului Nou, cînd există superstiția că ce se petrece atunci dobîndește valoare de omen, de prevestire, de întrezărire a ce va urma să fie în anul ce începe, risipa se dezlănțuie sub sloganul „Lasă să fie acolo!”. Nu numai că se încarcă mesele cu toate bunătățile posibile, dar în mod evident cantitățile depășesc cu mult necesarul. Dacă masa a fost „în familie” nu se pune problema ca excesul de cheltuială să fie transformat în prestigiu sau recunoaștere socială. Nu apare însă nici regretul că nu s-a mîncat tot, că a rămas atît de mult încît o bună parte trebuie să ajungă la gunoi. Da, este o pagubă, dar excesul nu e resimțit ca inutil, maldărul de mîncare și-a făcut datoria, a fost „acolo”, prezent la cumpăna dintre ani, astfel că, de bună seamă, tot anul o să fie pe masă de toate. Iată că anxioliticele pot lua forma unor platouri golite, fără regret, la gunoi! E un apel mai mult sau mai puțin conștient la o paradoxală eficacitate magică, în care risipa e conjurată să prevină penuria. Exagerînd un pic, am putea spune că, și în acest caz, mai important decît ce s-a mîncat este ce s-a aruncat. Nu toate altarele sînt de marmură. La început de ianuarie, pubelele sînt pline de ofrande în descompunere.
Există încă un rost în ostentația alimentară de sărbătoare, în varietatea delicateselor care tronează pe mese în cantități care întrec cu mult capacitatea de devorare a convivilor. Abundența dă senzația că, oricît s-ar consuma, tot mai rămîne, poate chiar mai mult decît s-a consumat, ca și cînd marele ospăț, alimentat de un corn al abundenței imposibil de epuizat, nu s-ar termina niciodată. Atît de multă mîncare rămasă neatinsă după ce toți comesenii zac ghiftuiți, fiecare pe unde apucă, nu este văzută ca risipă sau doar ca indiciu liniștitor că penuria e o noțiune fără sens. Artificiul suprem dat de irosire, de excesul de resurse atît de abundente încît nu dau semne de diminuare este producerea unei distorsiuni de percepție. Apare impresia că nici timpul nu se mai scurge, de vreme ce, în pofida consumului torențial, decorul pare neschimbat: mereu farfurii pline, iar paharele abia golite sînt deîndată umplute la loc. Pare posibilă retrăirea în buclă, la infinit, a momentului de plenitudine, o jubilatorie abolire a timpului.
Printr-o astfel de risipă festivă, orice „mare crăpelniță” rostește, în felul ei, „O, clipă, rămîi!” și celebrează instalarea într-un timp fără de început și mai ales fără de sfîrșit, care nu trece, care nu se consumă, în care nimic nu se împuținează, care nu erodează, deci care nu ne consumă nici pe noi.
Pe lîngă această scenografică simulare a nemuririi, risipa poate juca – tot derizoriu – rolul de recuzită într-o fantasmată înfruntare a caracterului finit al vieții. Noul îmbogățit își imaginează că face un gest aristocratic cînd sparge demonstrativ, aruncînd peste umăr, paharul fin de cristal, din care tocmai a sorbit cea mai bună șampanie. Își închipuie că e o risipă prin care sfidează moartea. Dacă din toate se alege pînă la urmă praful, măcar să arate că nu-i pasă și că sfîrșitul i se poate înfățișa chiar acum, cînd frica e asurzită de răsunetul cioburilor pe pardoseală.
Aș încheia cu o amintire. Era prin februarie 1988, ieșisem de la o întîlnire cu scîntei a Cenaclului studențesc „Universitas” care se ținea într-o clădire de pe Schitu Măgureanu. Nu mai știu ce veleitar citise cu aplomb, dar fusese ras, dat de pămînt. Afară era o zăpadă neasemuit de frumoasă, proaspătă, strălucitoare, parcă aveam păreri de rău să o călcăm în picioare. Eram împreună cu Ducu, cu Carmen – o bună colegă de grupă – și cu prietenul ei, minunat poet pe atunci, Marius. Mergeam spre căminele din Grozăvești, prin spate, pe Plevnei, cînd, la un moment dat, absolut din senin, Carmen i-a cerut lui Marius să spargă sticla de vin pe care o ținea cu deosebită grijă adăpostită sub haină.
De ce? Așa, pur și simplu, vrea să vadă cum se va împrăștia vinul roșu pe zăpada aceea neverosimil de albă. O clipă, Marius a ezitat, dar lovit de intensitatea cu care Carmen îl privea, văzînd cît de puternică era dorința ei de a pîngări zăpada, contaminat, a ridicat cu sete sticla deasupra capului și, cît a putut de tare, a trîntit-o de caldarîm... Într-adevăr, efectul a fost cel scontat. În clipa de liniște absolută care a urmat, trotuarul părea înjunghiat, sticla aproape explodase, pe jos nu mai era decît o pată roșie, o pată vie, care se tot întindea, o hartă a cruzimii, o rană frumoasă în care pulsa vinul sacrificat, topind zăpada.
Ne uitam toți patru hipnotizați, concentrați de parcă ne-am fi citit destinul în amestecul acela de culori, în desenul franjurat al conturului, în constelația stropilor împrăștiați la picioarele noastre. Ușor aplecați, descifram în tăcere, urmăream contrastul hieratic dintre un roșu mai roșu decît orice roșu și un alb mai alb decît orice alb. Nu i-a venit nimănui chef de vorbă, dar cred că fiecare vedea altceva, ca într-un test Rorschach, sau poate căutam același lucru, culoarea (în toate sensurile) care ne lipsea atît de mult în cenușiul acelor ani.
De fapt, spargerea sticlei de vin fusese un act gratuit, ca la carte, deși nu cred că se gîndise Carmen la teoriile lui André Gide. Dorise în mod spontan irosirea violentă a vinului ca formă de expresie a libertății interioare, ca semn de protest, ca gest nonconformist, ca act de revoltă surdă, ca spargere a monotoniei acelor zile, ca ieșire din rînd, ca rupere a liniilor de conduită impuse de regimul de atunci. Poate că vinul vărsat pe zăpadă a fost o țîșnire irațională de nesupunere, nu doar dorința de a vedea o pată roșie pe un fond alb. Carmen simțea presiunea. Voia să dea pe dinafară. Voia să respire. Se sufoca. Aproape toți ne sufocam Un an mai tîrziu, Revoluția avea să facă țăndări clopotul de sticlă sub care ne aflam.
Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de antropologie culturală în cadrul Departamentului de Studii Culturale.
Credit foto Dry Martini: Wikimedia Commons
