Există vindecări ale trupului nedatorate moleculelor, ci poveștilor. Fenomenul placebo se află acolo unde organismul ascultă de poveste și doar simpla credință în ea îi poate modifica fiziologia. Pastila este inertă chimic, ea nu conține substanță activă, ea este doar o promisiune și, miraculos, atunci când este livrată cu autoritate, tămăduiește. Trupul nu verifică adevărul chimic, el reacționează la credința în însănătoșire. Iar credința, este astăzi dovedit, are o chimie a ei, cu endorfine, endocanabinoizi, oxitocină, dopamină, serotonină, toate produse de organism. Iată forța invizibilă a simbolului.
În acest sens, placebo, o versiune a gîndirii magice, este un ritual medicalizat. Ambalajul, culoarea pastilei, vocea medicului, contextul clinic – toate construiesc o scenografie a vindecării. Exact ca în magia arhaică, eficiența nu stă în obiect, ci în semnificații. Nu întîmplător, studiile arată că injecțiile placebo funcționează mai bine decît pastilele – cu cît mai dureroase, cu atît mai bine, iar procedurile simulate mai bine decît simplele recomandări: cu cît ritualul este mai elaborat, cu atît credința devine mai convingătoare. Fenomenul placebo demonstrează că gîndirea magică nu este ceva desuet, apaținînd doar unei culturi arhaice. El arată că sub stratul rațional continuăm să operăm cu mecanisme simbolice. Ne raportăm la autoritate, la gest, la repetiție, la promisiunea de control. Magia a fost îmbrăcată în halat alb. Medicina o controlează, dar nu o asumă. Medicina modernă folosește gîndirea magică din efectul placebo ca termen de comparație în studiile clinice ale eficienței medicamentelor și procedurilor.
Dincolo de clinici, gîndirea magică ne însoțește pretutindeni: în tradiții, în discursuri motivaționale, în promisiuni politice, în relații. Gîndirea magică este ca o ficțiune. Iar ficțiunile, știm bine, au puterea de a reorganiza realul. De fiecare dată cînd credem în cineva, cînd investim în el puterea de a ne salva, activăm gîndirea magică. Fiindcă ceea ce credem determină în mare măsură cît de fericiți ajungem să fim, gîndirea magică poate conduce și la ușurința cu care ne lăsăm uneori păcăliți de promisiuni ambalate frumos. Cît de mult avem nevoie să credem că cineva știe ce face, că bătînd de trei ori în lemn ne va merge bine, că o cremă ne întinerește cu zece ani dacă o folosim zece seri la rînd! Și cît de des ne surprindem că am sperat ca ceva să ni se întîmple, în loc să fi acționat pentru ca acel ceva chiar să ni se fi întîmplat? În acest sens, gîndirea magică este o oglindă a vulnerabilității umane.
Mai este și o dimensiune etică, neliniștitoare. Dacă placebo funcționează, ce spune asta despre onestitate? Despre granița dintre alinare și manipulare? Sîntem dispuși să acceptăm o minciună dacă ea aduce binele? Dacă placebo activează gîndirea magică, nu riscăm să legitimăm iluzia? Sau, dimpotrivă, recunoaștem o constantă antropologică pe care nu o putem elimina?
Poate că problema nu este existența gîndirii magice, ci refuzul de a o recunoaște. Poate că adevărata maturitate nu constă în eliminarea gîndirii magice, ci în integrarea ei lucidă. Placebo ne învață că vindecarea începe adesea înainte de tratament, cînd cineva ne șoptește: „va fi bine”. În acest punct, știința și magia nu se exclud. Iar efectele placebo și nocebo sînt dovada că, indiferent cît de avansată este medicina, omul continuă să se vindece – sau să sufere – și prin forța convingerilor. Gîndirea magică este una dintre formele originare ale raportării omului la lume, un mod de a institui sens acolo unde haosul devine insuportabil. Dar ea poate deraia. Între ritual și obsesie, între credință și delir, linia este fină.
Teoriile conspirației funcționează după o logică magică pură. Nimic nu este întîmplător. Fiecare eveniment devine semn, fiecare detaliu – indiciu. Dacă două lucruri coexistă, atunci unul îl provoacă pe celălalt. Conspirația oferă explicația totală, dar toxică, aduce vigilența paranoică. Această trecere de la speranță la suspiciune marchează intrarea într-o zonă patologică a gîndirii magice. O persoană care trece printr-o perioadă de doliu sau boală poate apela la explicații paranormale pentru a-și liniști anxietatea: semne, energii, prezențe protectoare. Atîta timp cît aceste credințe rămîn simbolice și flexibile, ele funcționează ca un placebo psihic, o formă de consolare. Deriva începe atunci cînd simbolul este luat literal. Cînd coincidențele devin mesaje personalizate, cînd visele sînt interpretate ca ordine, cînd orice întîmplare minoră este citită ca intervenție exterioară. În acel moment, credința nu mai protejează, ci constrînge la captivitate. Lumea nu mai este un spațiu de trăit, ci un cod de descifrat. Aici, gîndirea magică devine nebunie, prin pierderea posibilității de îndoială.
Explicațiile paranormale – energii obscure, entități, intervenții supranaturale – răspund aceleiași nevoi: refuzul hazardului. Acolo unde știința acceptă limitele, gîndirea magică patologică introduce certitudini. Nebunia nu inventează gîndirea magică, ea o absolutizează. O izolează de corecțiile realului și o transformă într-un sistem impermeabil la contradicție. În această zonă, nu mai vorbim despre placebo, ci despre nocebo existențial. Placebo funcționează tocmai pentru că este temporar, contextual, reversibil. Conspirația, în schimb, cere adeziune totală. Ea nu vindecă o durere punctuală, ci oferă o altă identitate. Între placebo și conspirație, între ritual și delir, nu se află o ruptură de conținut, ci o diferență de măsură. Gîndirea magică devine patologie psihiatrică nu atunci cînd apare, ci cînd nu mai acceptă îndoiala. Placebo aparține unei credințe care sprijină și schimbă fără să subjuge. O poveste care nu cere supunere totală. Acesta ar fi, zic eu, și efectul unei ficțiuni bune asupra cititorului. El este benefic pentru că îl face să evadeze din realitate, dar știe să se retragă odată ce a terminat cartea.
Să ne imaginăm o scenă banală. Un cabinet medical, la sfîrșit de program. Lumina e prea albă, scaunele sînt tari, iar pe birou stă o rețetă tipărită la repezeală. Medicul explică, pacientul încuviințează. Pastila va ajuta. Poate nu definitiv. Dar suficient cît să treacă noaptea și să permită o zi normală mîine. În acel moment, nu are loc nici o minune. Mintea acceptă promisiunea, lumea încetează pentru o clipă să mai fie amenințătoare. Placebo nu cere credință absolută. Cere doar disponibilitate. O suspendare temporară a neîncrederii. Aceeași persoană, într-un alt context, ar putea ajunge acasă și deschide telefonul. Ar putea citi despre forțe ascunse, despre intenții secrete, despre pericole omniprezente. Acolo, povestea nu mai oferă odihnă, ci îmbolnăvește, oferind o explicație care nu este alinare, fără punct final. Acest fel de credință nu o ajută să suporte realitatea, ci o ține în tensiune, captivă. Diferența dintre cele două situații stă în capacitatea de a pune punct. De a accepta că unele lucruri ajută tocmai pentru că nu pretind să explice totul. Există o formă de maturitate și sănătate mentală, morală și colectivă în a spune „nu știm, și e în regulă”.
Cred că cea mai umană formă de luciditate nu este să înțelegem lumea pînă la capăt, ci să ne permitem, din cînd în cînd, să trăim în ea fără să o descifrăm. Să lăsăm lucrurile să fie neterminate, imperfecte, suficiente.
Adriana Neagoe este medic psihiatru la Boston, autoarea unor proze scurte publicate în Antologiile Kiwi şi în volumul Trompa lui Eustache, la Casa de Pariuri Literare.
.jpg)
