Poezie și destin

John Lennon şi Paul McCartney au fost muzicieni geniali, nu economisesc superlativele din punctul acesta de vedere.

Despre influența beatnicilor

Noi, optzeciştii, am fost o generaţie de ruptură în literatura română. Noi am fost primii care s-au afişat în public în blugi. Nouă ni se zicea atunci, mai binevoitor sau mai puţin binevoitor, „generaţia în blugi”. Ne deosebeam de cei de dinainte, care erau adepţii costumului şi cravatei, care apăreau astfel îmbrăcați nu numai în momente în care toţi purtăm costum şi cravată, în momente ceremoniale, ci în toate ocaziile. Noi am fost copiii mişcărilor contraculturale din Statele Unite şi din Franţa ale anilor ’68, am fost copiii Woodstock-ului, am fost copiii mişcării Flower Power. Cînd eram tineri şi participam la Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, noi ne numeam pe noi înşine „beatnici”. Ce însemna „beatnic”? Însemna cineva care se poziționează antisistem, în primul rînd. Încă de la început, noi am fost fascinaţi de toată contracultura americană, începînd de la poezia generaţiei Beat, de Allen Ginsberg, Gregory Corso, Gary Snyder, Lawrence Ferlinghetti şi de cei care gravitau în jurul unui fel de templu de la San Francisco, care era legendara librărie City Lights pe care o conducea Ferlinghetti. (...) Pînă la noi, modelele în literatura noastră erau franţuzeşti. Noi am fost printre primii care au avut o fascinație pentru inovaţiile culturale de tip american. Într-un fel, noi am trecut oceanul. (...) Aşa cum poeţii americani se opuneau establishment-ului de dreapta, ei declarîndu-se oameni de stînga, ne-am gîndit că putem folosi această energie protestatară şi noi înşine, dar contra unui establishment de stînga, așa cum se definea comunismul românesc. Noi am învăţat acest lucru de la poeții beatnici, dar și de la autori ai acelei generații, precum Kerouac sau Burroughs. Însă cel mai tare ne fascina muzica aceea! Noi ne-am luat din muzică nu numai plăcerea estetică, ne-am luat şi ideologia, ne-am luat şi bucuria poetică propriu-zisă pe care ne-o dădeau textele muzicii respective. Noi am fost absolut fascinaţi şi obsedaţi de muzica rock a anilor ’60-’70. Nu există poet al generaţiei mele care să nu fi fost puternic influenţat de marile trupe din acea vreme cînd, cred eu, s-a făcut marea muzică rock a secolului XX. Mă refer, în primul rînd, la trupa care a iniţiat toată mişcarea muzicală din epocă şi care a schimbat lumea: The Beatles.

(...) John Lennon şi Paul McCartney au fost muzicieni geniali, nu economisesc superlativele din punctul acesta de vedere. Ca poeți au mai puţin decît Bob Dylan şi decît Cohen. Dar ştii, cum în Rondul de noapte al lui Rembrandt strălucesc doar cîteva puncte de lumină, vezi cîte un nasture de aur, cîte o halebardă care luceşte, la fel şi în cele 400 de hituri ale Beatles-ilor apar cîteva comori poetice. De pildă, „Eleanor Rigby“. „Eleanor Rigby“, după părerea mea, se ridică la nivelul oricărui poem al lui Bob Dylan, al oricărui poem. Este o poveste de o tristeţe sfîșietoare, probabil cunoaşteţi toţi cîntecul acesta, care vorbeşte despre o fată sărmană cu duhul, singuratică şi care-şi petrece vremea prin biserica unde se ţineau cununii, culege orezul din biserica unde se ţineau cununii, şi despre părintele MacKenzie care-şi ţine predicile acolo, deşi ştie foarte bine că n-o să le asculte nimeni. Şi poemul se termină cu Eleanor Rigby care moare şi părintele o conduce pe ultimul drum şi o coboară în mormînt, şi ultimele cuvinte sînt „No one was saved” – „Nimeni n-a fost mîntuit”. Este un cîntec de o frumuseţe, şi ca melodie nu pot să spun, e una dintre cele mai frumoase melodii pe care le ştiu eu, dar şi ca versuri. E compusă de Paul McCartney. Iar John Lennon a fost un mare poet, un poet colosal. Mai ales în etapa de după Beatles, în albumele lui, de pildă în Walls and Bridges, un poet colosal, cu texte extraordinare, care m-au influenţat şi pe mine foarte mult într-unul dintre volumele mele, volum care se numeşte Nimic. Acolo, îi datorez foarte mult lui John Lennon ca poet. (...)

 

Despre crezul politic al artiștilor

Putem începe de la un exemplu pe care-l cunoaşte toată lumea, cîntecul „Imagine” de John Lennon. Imaginaţi-vă că nu există ţări, imaginaţi-vă că nu există religie, toţi oamenii sînt fraţi între ei, toată lumea trăieşte sub acelaşi cer, se ştie că toţi vor muri, dar vor muri foarte liniştiţi pentru că văd progresul umanităţii, toți sîntem egali – idealurile acestea par de-a dreptul comuniste. El mai are unele cîntece de felul acesta, de pildă „Working class hero”, despre care poţi să bagi mîna-n foc că este un poem comunist. Doar că Lennon nu era comunist! El era un vizionar, era un naiv care construia utopii. După „Imagine” a fost întrebat dacă este comunist și dacă aparţine partidului comunist, şi el a răspuns că nici prin cap nu i-a trecut vreodată așa ceva! El și-a închipuit o lume frumoasă, o lume în care omul poate respira liber, fără să-l intereseze partidele sau ideologiile. Acesta mi se pare un bun exemplu de la care putem începe o discuţie despre atașamentul politic sau ideologic al artistului. Artiştii sînt şi ei oameni. Dincolo de geniul lor, ei sînt oameni şi ca oameni sînt altceva decît sînt ca creatori. Noi putem fi foarte fericiţi că sînt atîtea cazuri în care ideologia lor, ca oameni care pot avea un crez politic, nu a trecut în literatură. Iată cazul lui Eminescu, care era un conservator, dar, după cum ştim foarte bine, conservatorismul lui nu a trecut în literatura lui, care este foarte curată, poate cu o excepție sau două, precum este „Doina”. De asemenea, poţi citi romanele lui Céline şi poţi rămîne surprins de puterea lor, de forţa lor extraordinară, chiar dacă ştii că el a fost antisemit și susţinător al nazismului. De altfel, el s-a întors din Primul Război Mondial atît de distrus fizic, şi mai ales psihic, încît putea da naştere la orice contradicţie. În acelaşi timp, era susţinător al naziştilor, era colaboraţionist, dar îi şi ascundea pe unii dintre membrii Rezistenței care erau căutaţi de nazişti. Céline era eratic în comportamentul lui politic. Ezra Pound, de asemenea. A susţinut nazismul şi, mai ales, fascismul italian prin discursurile lui la radio, dar el nu şi-a inclus ideologia lui în operă. A plătit pe drept şi foarte scump greşelile lui politice. După cum ştiţi, americanii l-au capturat şi l-au ţinut închis într-o cuşcă multă vreme chiar dacă era marele Ezra Pound, cel care a generat toată mişcarea literară modernă de limbă engleză, de la Joyce la Virgina Woolf. Pe cealaltă parte, au fost greşelile celor de extremă stînga, care au fost comise de mai toată intelighenţia franceză şi de o bună parte din intelighenţia românească. De pildă, suprarealismul românesc se declarase de extremă stînga, mulți suprarealiști români se declaraseră comunişti şi au produs chiar nişte manifeste – La critique de la misère era unul dintre ele. Însuși André Breton avea convingeri politice de extremă stînga. Au greşit în perioade în care aproape toată lumea greşea. Aproape toţi intelectualii au greşit atunci, pentru că, în anii 1930, Europa era extrem de polarizată. Lumea era ruptă între cele două sisteme: capitalismul occidental şi comunismul sovietic, iar acesta din urmă le părea multora o utopie de genul celei din „Imagine”. (...) În calitate de profesor la Facultatea de Litere, întotdeauna le-am spus studenţilor mei absolut totul în privinţa vieţii, opiniilor şi ideilor politice ale scriitorilor despre care am vorbit. Nu am ascuns ideile politice ale unor Mircea Eliade sau Emil Cioran. Dar în același timp i-am îndemnat să-i citească pentru că opera lor, uneori, acolo unde nu este grav afectată de ideologie, poate să fie sclipitoare. Cine poate să-i conteste lui Emil Cioran sclipirea intelectuală? Sclipirea literară, chiar! El a fost un mare scriitor. Mircea Eliade, după părerea mea, a fost de asemenea un mare scriitor în cîteva povestiri ale lui, ca de pildă în „Pe strada Mîntuleasa”, care este o operă absolut minunată. Sigur, că fost şi un ideolog al legionarilor şi nu trebuie să uităm lucrul acesta. Dar să nu aruncăm, cum se spune, copilul odată cu apa murdară din albie pentru că acest lucru este perdant pentru noi ca naţiune, după părerea mea.

 

Despre muzica versului

Ion Barbu a fost întrebat într-un interviu dacă ar vrea să i se pună versurile pe muzică și el a răspus: „Nu-i nevoie, versurile mele conţin muzică și n-au nevoie de altă muzică”. Și eu cred că un poet complet nu are nevoie de altă muzică. Muzica este în interiorul versului şi este gîndită cît se poate de bine. Aș vrea să vă citez, ca exemplu, o poezie de Bacovia: „Muzica sonoriza orice atom... / Dor de tine, şi de altă lume, / Dor... / Plana: / Durere fără nume / Pe om / Toţi se gîndeau la viaţa lor, / La dispariţia lor. / Muzica sentimentaliza / Obositor, – / Dor de tine, şi de altă lume, / Dor... / Muzica sonoriza orice atom”.

Nu-mi pot imagina o poezie mai eufonică, o poezie mai muzicală. Iar acest „sentimentaliza” pe mine mă termină. Cum a putut Bacovia, un autor cu versuri scurte, făcute din cuvinte scurte, să pună în centrul poeziei lui un monstru lingvistic, acest cuvînt de şase silabe (sen-ti-men-ta-li-za), care într-un fel devine pivotul întregii poezii, pentru că poezia este organizată deasupra şi dedesubtul acestui cuvînt? Cuvîntul „sentimentaliza” dă deodată o strălucire neagră acestei poezii, o face de o expresivitate poetică extraordinară şi de o muzicalitate extraordinară.

Vă rog să nu confundaţi muzica poeziei cu aliteraţiile, cu tot felul de refrene, cu tot felul de recurenţe. Muzica poeziei constă în altceva. Macedonski, pe la 1880, credea că poezia trebuie să imite zgomote, sunete din natură şi inventase un curent poetic numit „Instrumentalism”, în trend-ul poeziei franceze. Cum suna o poezie instrumentalistă? De pildă, clopotul şi toate sunetele lui. Era aşa: „Un an, -dînd d-ani, leag-an d-an, – d-ani vani” şi aşa mai departe. Poetul încerca să imite sunetul clopotului de biserică prin cuvinte. Asta era un caraghioslîc pentru că nu în asta constă muzica poeziei. Muzica poeziei constă în recunoaşterea pattern-urilor din poezie. Mintea noastră este obsedată de pattern-uri, adică este obsedată de forme. Mintea noastră joacă la nesfîrşit un joc pe care-l jucaţi şi dumneavoastră cînd eraţi elevi. Vă amintiți că, în anumite reviste, erau nişte punctişoare numerotate şi noi trăgeam linie de la un punct la altul, începînd cu 1: uneam 1 cu 2, 2 cu 3, 3 cu 4, pînă apărea un iepuraş sau un automobil, care nu se vedeau de la început. Abia cînd uneam punctul 42 cu punctul 43 ne dădeam seama că avem acolo, să zicem, un elefant. Mintea noastră caută pattern-uri, caută recurenţe, caută lucruri care revin tot timpul și, cînd le găseşte, are un moment de extaz, ca şi cînd ar fi rezolvat o problemă de matematică foarte grea. Poezia este şi ea o problemă pe care noi o punem minţii noastre. Mintea noastră se chinuieşte să înţeleagă despre ce e vorba şi în momentul în care a înţeles, deodată avem satisfacţia şi revelaţia poeziei, ni se zbîrleşte părul pe braţe, avem un fel de iluminare. Nabokov, în cursul lui de poezie, spunea că poezia nu se înţelege nici cu creierul, nici cu inima, se înţelege cu şira spinării. Dacă, citind o poezie, nu ai o furnicătură pe şira spinării înseamnă că poezia a fost proastă. Şi eu înclin să cred că așa stau lucrurile. În momentul în care citeşte o poezie, mintea noastră provoacă o reacţie fiziologică în tot corpul nostru, nu numai în creier sau numai în inimă. Reacţia aceasta din corpul nostru,  somatizată, devine spirit printr-un fel de sucire paradoxală. Deodată carnea devine suflet, deodată ce se petrece în creier, între neuroni, devine transcendental și atunci, ca un cristal transparent, ca o limpezime de apă, avem revelaţia marii poezii. Asta nu se întîmplă des, se întîmplă rar şi cu foarte puţini poeţi. De pildă, poţi avea această revelaţie în poezia lui Rilke, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii, sau în puţinele poezii rămase de la poeta antică Sappho, sau în mici poeme ale lui Eminescu, sau ale lui Bacovia.

 

Despre vocația poetică

Fără îndoială că poezia nu este o meserie. Paradoxal, nu este nici o artă. Este o credinţă asemănătoare credinţei religioase. Se ştie că, în epoca modernă, credința religioasă și-a pierdut o parte din aură pentru că ea a fost împrumutată de arte. Astăzi, într-un fel, arta substituie pentru foarte mulţi oameni credinţa religioasă care domina şi continuă să domine unele suflete pînă astăzi. Mă întreb, cum ai putea să-ți trădezi vocația poetică? …

Sever Voinescu: Apucîndu-te de proză…

Nu cred. Foarte mulţi poeţi s-au apucat de proză și pare că aceasta este calea, pentru că prozatorii nu se apucă de poezie, de obicei. Au fost, poate, excepții, dar în cazul poeților, este aproape o regulă să se apuce, la un moment dat, de proză. Dar este cazul, cred, că precizez ceva important. Noi înţelegem mai multe lucruri cînd spunem „poezie”. Probabil că cel mai comun sens se referă la scrierea de versuri. Poet, așadar, este cel care scrie versuri. Aceasta ar fi o definiție restrînsă a poeziei. O definiţie largă a poeziei se referă la un anumit fel de a vedea lucrurile, la un fel de a te raporta la lucruri, de a te raporta la lume, la o privire oblică asupra lumii, la un alt fel de privire decît cea a majorității oamenilor, aşa cum, de pildă, o persoană autistă poate privi lucrurile dintr-un alt punct de vedere decît un ins obişnuit, care nu este autist. Poeţii se nasc cu această putere de a vedea lucrurile de dedesubt cumva, din alt unghi, de la altă înălţime. Poeții au puterea de a vedea frumuseţea nu oriunde o vedem cu toţii – de pildă, într-o floare sau într-o femeie. Poeții pot vedea frumuseţea şi în ceea ce este urît, pot vedea frumuseţea şi în ceea ce este respingător sau umil. Poetul este acela care vede lucrurile poetic. Există, fără îndoială, oameni înzestrați cu vedere poetică, dar care n-au scris poezie, poate pentru că sînt oameni simpli, poate pentru că a trebuit să muncească foarte mult în alte feluri ca să-și cîștige existența sau din alte motive. Există oameni cărora nu le-a dat prin minte să scrie literatură şi, totuşi, ei pot să fie poeţi formidabili, pentru că posedă această însușire de a vedea lumea poetic. De pildă, acela dintre noi care, la 75 de ani, să zicem, a păstrat larghețea interioară care-i permite să privească lumea cu acea bunătate, cu acea inocență, cu acea liniște cu care privește lumea un copil de 4 ani, este un poet mai adevărat şi mai mare decît aproape toţi cei care au scris versuri. Cărţile de poezie sînt fîntîni în mare. Unele dintre locurile în care se găseşte cel mai puţin poezia sînt chiar volumele de versuri. Acolo, ai impresia că autorii chiar parcă vor să nu pună poezie în poezelele pe care le scriu...

 

Despre victoria prozaicului asupra lirismului în poezie

Există o mare diferență între gîndirea tradițională și gîndirea modernă, în privința modelului cultural şi existenţial pe care-l preferă. În cadrul gîndirii tradiţionale, „cei vechi”, indiferent că vorbim despre antici, despre medievali sau chiar despre renascentiști, civilizaţia era centrată concentric, iar tot ce era civilizație și caracteriza fiinţa umană era concentrat pe cultură. Cultura era lucrul cel mai important pentru oamenii clasici, pe care-i cunoaștem cu toţii din enciclopedii, din manuale, din toate sursele noastre de cunoaştere. La rîndul ei, cultura era centrată pe arte. Artele erau cel mai important lucru din interiorul culturii. Nu atît filozofia sau ştiinţele umaniste, ci artele erau centrul special al culturii. Artele, la rîndul lor, erau centrate pe literatură. Cea mai importantă dintre arte, cea mai puternică, cea care le domina pe toate şi din antichitatea greco-romană pînă în Renaştere era literatura. Mai departe, literatura era centrată pe poezie, care era indiscutabil genul literar cel mai prestigios. Proza și teatrul erau considerate mai plebee. În fine, poezia, la rîndul ei, era centrată pe lirism care era trăsătura cea mai important a discursului poetic. Ce este lirismul? Este „cisterna de aur topit” din sufletul fiecăruia dintre noi, este, cum se zicea în trecut, „fluidul vital” din noi. Este duhul, în limbaj religios, duhul care ne străbate dintr-o parte în cealaltă a corpului. Este strigătul pe care-l scoatem în momente supreme, țipătul acela care poate să fie şi de bucurie, şi de spaimă.

Acum, să ne uităm la civilizaţia noastră actuală. Vedem ceva foarte diferit, căci avem o civilizaţie fără cultură. Cultura este izgonită din civilizaţie, este marginală, este o mică sferă care a rămas ad libitum: dacă vrem mergem spre cultură, dacă nu vrem nu mergem și cu asta basta. Cultura e ca un fel de ornament, nu este ceva esenţial. La rîndul ei, cultura noastră este tot mai mult o cultură fără arte. Cultura noastră este foarte intelectualizată, conceptualizată, are mult spirit științific. Artele în vremea noastră se dizolvă în ţesătura socială și nu mai sînt atît de puternice şi de importante pe cît erau. Mai departe, în cadrul artelor, literatură este o prezență tot mai palidă pentru că trăim într-o civilizaţie mediatică. Imaginea primează! Literatura este exilată undeva departe, la marginea teritoriului artelor. Cartea nu mai este în centrul lumii, unde o adusese civilizaţia Gutenberg. Iar în literatură, avem din ce în ce mai puțină poezie. Poezia nu mai este în centrul literaturii, este marginală, aproape nebăgată în seamă. Aţi văzut unde sînt așezate cărţile de poezie prin librării? De obicei, pe un raft mic, în fundul librăriei. Și, în sfîrșit, avem poezie fără lirism. Lirismul a fost alungat din poezie, ca un fel de reacţie la prea mult lirism. Așa cum modernismul s-a revoltat împotriva romantismului din cauza discursurilor romantice diluate, la fel poeţii de astăzi se revoltă împotriva modernismului şi postmodernismului. Ei fac o literatură concentrată nu pe lirism, ci pe sinceritate, pe onestitate, pe prozaicul de zi cu zi, pe omul la scara unu pe unu, care este golit de orice esenţă lirică. În ultimii 20-30 de ani nu veţi mai găsi poezii de dragoste. Cred că optzeciștii sînt ultimii care au scris poezii de dragoste. Azi, există poezii de notaţie a vieţii cotidiene, există poezii personaliste, intimiste, poezii despre viaţa noastră obişnuită. De pildă, o poezie poate să spună cam așa: „am ieşit cu prietenii mei la o bere, prietenii mei se numesc cutare și cutare, eu mă numesc cu numele meu adevărat, am luat pantofi, acesta este numărul pe care-l port” și aceasta este poezia. Este, după părerea mea, o reacţie la prea multă poezie, la prea mult lirism, la o formulă prea obişnuită de poezie, care este poezia modernistă.

 

(Fragmente din conferința susținută de Mircea Cărtărescu în cadrul Conferințelor Dilema de la Arad, pe data de 30 martie 2024. Editarea impusă de trecerea de la oralitate la textul scris a fost realizată de redacție.)

Foto: C. Hord

Share


Fantezii

Fantezii