După festinul din deșert, de la Peggy Sue, ne reluăm drumul spre L.A. Trecem munții și intrăm în marea depresiune de pe cealaltă parte, adică în zona metropolitană Los Angeles. Șoseaua coboară încet spre ocean, iar numărul benzilor de pe un singur sens se înmulțește pînă la opt. Un adevărat fluviu de mașini curge lent spre Pacific, care începe să se bănuiască undeva în față. Oricum, de la poalele munților pînă la malul oceanului sînt peste o sută de kilometri.
Intrăm în downtown și vizităm centrul cultural și de artă Disney. Înăuntru e o expoziție fără nici o valoare, inventată parcă sub imperiul corectitudinii politice. Oprirea se dovedește a fi o totală pierdere de vreme, dar într-o călătorie, inevitabil, te mai alegi și cu asemenea păcăleli.
Intrăm la Macy’s, în speranța că vom putea face niște ultime cumpărături în America. E acel obicei care ne-a intrat în sînge – să cumpărăm ceva din Occident înainte de întoarcere, pentru noi și pentru cei de acasă –, deși în condițiile actuale nu se mai prea justifică. Ca și cel de la New York, Macy’s-ul din L.A .îmi amintește de Magazinul Universal Unirea, astăzi Unirea Shopping Center. E o impresie de delăsare generală, de parcă ar fi în pragul abandonului, al falimentului. Are unele lifturi scoase din uz și cabine de probă blocate. Vînzătoarele, deși destul de amabile, par cam plictisite, ieșite poate din „forma comercială”, din cauză că sînt foarte puțin solicitate, clienții fiind rari. La ora închiderii, în schimb, devin foarte alerte, să nu cumva să o depășească.
Hainele dinăuntru sînt totuși destul de scumpe. Cu toate că majoritatea brand-urilor au nume sonore, materialele nu mai sînt așa cum știam că erau altădată hainele americane, trainice și bune. De exemplu, nu prea mai găsești bumbacul acela de calitate. E mai mereu combinat cu tot felul de fibre artificiale. Dar felul în care arată, de pildă, un tricou te poate induce în eroare. Ceea ce pare bumbac 100% se poate dovedi o mare iluzie. Am ajuns la concluzia că e musai să citești cu atenție ce scrie pe etichete. Şi ai deseori surpriza să vezi că nu depășește nici 20%. Aș crede că, în general, ceea ce s-a întîmplat cu mîncarea în America se întîmplă și cu textilele. În cele din urmă, nu cumpărăm aproape nimic.
Crescut în partea de Europă comunistă, cu acea televiziune la care am avut doar cîteva seriale americane, dar de neuitat, m-aș fi așteptat ca la Los Angeles să existe o statuie a locotenentului Columbo, ca figură reprezentativă a acelor locuri. Personajele din filme fac parte din cultura americană, iar la Annapolis, de exemplu, am găsit o statuie de bronz a lui Kunta Kinte, vorbind unor copii. Așa că de ce nu Columbo, simpaticul nostru Columbo, la L.A.? Ei bine, se pare că nu le-a trecut prin minte să facă așa ceva. Aflu, în schimb, că o statuie a celebrului detectiv există în altă parte a lumii: la Budapesta.
În L.A. am vizitat și muzeul Getty. Numele e cunoscut mai degrabă pentru agenția și arhiva foto al cărei credit apare pe marginea fotografiilor din ziare, de prin întreaga lume. Muzeul de artă a fost construit din averea aceluiași Paul Getty, un petrolist care la un moment dat a fost considerat drept cel mai bogat om din lume. Deși inaugurat la două decenii după moartea sa, în 1997, muzeul are renumele de a fi, la rîndu-i, cel mai bogat din lume. Totuși, avuția lui nu se regăsește neapărat în colecția de picturi și sculpturi. Există, desigur, și unele valoroase, dar nu se compară cu ce se poate vedea în muzeele din Europa sau de pe coasta de est a Statelor Unite. Ne-a rămas totuși în minte un interesant bust al papei Paul al V-lea, atribuit lui Bernini. Muzeul e însă amplasat într-un loc minunat și are o arhitectură și niște grădini extraordinare. Se ajunge la el doar cu un trenuleț colorat, care urcă pînă în vîrful dealului unde se află întregul complex. Ansamblul de clădiri construite din piatră albă, într-un stil modernist, cu ceva influențe clasice, împreună cu terasele și grădinile dintre ele, constituie o adevărată oază de liniște și lumină, din care nu-ți vine să mai pleci.
L.A. e plin de mașini fără șofer, pe care le recunoști după un fel de radar circular instalat pe capotă. La un moment dat, vedem și un robot pentru livrări. Arată ca un coș de supermarket cu roți, dar are în față două faruri ca niște ochi. Umblă pur și simplu singur pe trotuar, cam teleleu, cu niște mici ezitări, evident, aflat în căutarea unei adrese. Pentru noi e pe cît de neobișnuit, pe atît de simpatic. La București, serviciile astea par a fi încă exclusivitatea bieților asiatici, cu motoretele și rucsacurile lor dreptunghiulare.
Hotelul nostru e lîngă aeroport, un Sheraton foarte mare, cu o recepție spațioasă, unde tot timpul se fac cozi lungi pentru înregistrare și cazare. Din cameră vedem cum aterizează avioanele unul după altul, la doi pași de noi, dar prin geamul blocat nu se aude absolut nici un zgomot. E ca și cum ne-am uita la un ecran cu sonorul oprit. Peste niște ore vom fi și noi într-un asemenea avion, înapoi spre Miami.
